- Să ne faci niște cartofi prăjiți, pe la două, când ne vom întoarce de la pădure! zice în treacăt Tatăl către soția lui. Așa, doar rumeniți, cum știi tu să-i faci și cum ne plac nouă.
- Bine, așa am să-i fac! răspunde ea, zâmbind cu drag celor doi, Tată și Fiu. Am să vă aștept cu masa pusă, pe la două, când veți veni.
Tatăl și Fiul își iau securile pe braț și urcă povârnișul abrupt de deasupra satului, să pregătească un car de lemne la pădure, povestind tot drumul de-ale lor, treburi gospodărești și planuri bărbătești.
Muncind și vorbind, ceasurile trec, soarele trece de cumpăna amiezii, se face aproape de ora două, când Tatăl și Fiul, cu securile pe brațe, pornesc pe cărarea spre sat și se întorc la casa lor din livada de sub deal, înfometați și cu gândul doar la cartofii prăjiți, bine rumeniți.
Ea nu-i așteaptă în prag ca de obicei și li se pare ciudat. Intră îngijorați în casă și o găsesc culcată pe un pat.
- Ce s-a întâmplat? o întreabă amândoi într-un glas.
- A, nimic, nu m-am simțit prea bine azi, m-am simțit un pic obosită și am mai ațipit din când în când. Aveți cartofii prăjiți pregătiți pe masa din bucătărie.
Intră amândoi în încăperea mică mirosind plăcut a mâncare caldă și se așază la masa scundă, fiecare la locul lui obișnuit. Ridică pe rând capacele de pe cele două farfurii. Cartofii prăjiți arată jalnic, arși pe o parte și uscați pe cealaltă parte. Se uită unul la altul, niciunul nu zice nimic, apoi încep să mănânce. La început cam în silă, mestecând îndelung, cartofii au gust amărui de arsură.
Apoi se opresc din mâncat, îngândurați. Tatăl ia sticla de țuică de pe dulăpior, toarnă în două pahare mici și închină amândoi în tăcere. Veselia obișnuită le revine, vorbesc iar de-ale lor, mâncând cu poftă până când nu mai rămâne nimic în cele două farfurii.
Ea deschide ușa și intră, clătinându-se ușor, apoi se reazemă, parcă un pic amețită, de tocul ușii și le zâmbește cu același zâmbet larg și cald dintotdeauna.
- Văd că v-au plăcut cartofii! spune ea cu o ușoară mirare în ochi și în glas.
- Foarte buni! Parcă mai buni ca niciodată! răspund cei doi cu voioșie, aproape în același timp.
- Îmi pare rău că n-au fost chiar așa cum ar fi trebuit și cum ați fi vrut voi să fie. Dar nu m-am simțit prea bine și am mai ațipit, iar cartofii s-au prăjit cam prea tare.
- Nici vorbă de așa ceva! rostesc amândoi într-un glas și ca la o comandă se ridică în picioare și o îmbrățișează strâns, unul de o parte, altul de cealaltă parte.