– Ce s-o fi întâmplat? Ha, ce orӑ interesantӑ, ora “pi”, 3.14 … remarcӑ Sanda Pârvulescu, trezitӑ brusc de un zgomot din parcarea blocului.
Ca majoritatea vârstnicilor, femeia dormea iepureşte, iar micile incidente zgomotoase care aveau loc în preajma clӑdirii o fӑceau întotdeauna sӑ tresarӑ.
De data asta, fusese deranjatӑ de trântirea unei portiere. Dacӑ ne amintim care era porecla şi renumele de care se bucura Sanda Pîrvulescu, administratorul Asociaţiei de Proprietari “Fabrica de Pâine”, Şerloc, datorate nenumӑratelor sale calitӑţi de detectiv, recunoscute de toatӑ suflarea cartierului de blocuri, nu ne vom mira cӑ femeia şi-a dat imediat seama, chiar şi în starea de semitrezie în care se afla la ora 3.14, cӑ portiera trântitӑ nu aparţinea parcӑrii din faţa ferestrei ei. De aceea, Şerloc nu ţinu seama nici de reumatism, nici de sciaticӑ, în demersul ei de a-şi verifica acuitatea şi competenţa.
Intuiţia nu o înşelase. Dincolo de geam apӑruse o maşinӑ pe care nimeni n-o vӑzuse pe-acolo. Sigur nimeni, dacӑ nu o observase nici mӑcar Şerloc. Un fel de camion mai mic se distingea în lumina lӑmpilor cu sodiu dintre blocuri. Iar lângӑ maşinӑ, un tip înalt şi voinic se învârtea de zor, descӑrcând nişte cutii mari de carton, pe care, apoi, le cӑrӑ pe rând în scara C a blocului de vis-à-vis.
Atentӑ, Şerloc îşi notӑ: ora 3.32, bӑrbat, îmbrӑcat în blugi şi geacӑ de culoare nedefinitӑ din cauza întunericului; nu fumeazӑ; intrat în scara C; vӑzut lumini aprinse la etajul 2, apartamentul din stânga, posibil 22; de verificat.
Mulţumitӑ şi cu conştiinţa datoriei împlinite, Sanda Pîrvulescu se bӑgӑ la loc sub plapumӑ. Dar somnul nu se mai lipi de ea. Îşi asumӑ misiunea de a afla cine era bӑrbatul misterios care n-a lӑsa-o sӑ doarmӑ şi ce anume a adus el în cele trei cutii mari de carton. Dacӑ era vreun traficant de ceva, sau vreun chinez. Cӑ doar se ştie cӑ chinejii au obiceiul sӑ se omoare între ei şi sӑ se transporte apoi în tot felul de valize şi de cutii de carton. Era datoria ei de administrator şi de detectiv, amator, dar priceput şi recuoscut de comunitate.
Nerӑbdӑtoare sӑ dezlege enigma, Şerloc îşi luӑ cafeaua în termos şi, pe la şapte şi ceva, plecӑ deja spre birou.
Desigur, prima etapӑ a anchetei era, obligatoriu, mai ales cӑ era în drum, cercetarea maşinii. Şerloc se duse la parcare şi îi dӑdu târcoale: o camioneta mare, cabinӑ spaţioasӑ, cu patru locuri, vopseaua neagrӑ acoperitӑ cu noroi, dar era vizibilӑ înscripţia “TACUMA”. Rotindu-se în jurul maşinii, Sanda înţelese şi de ce nu-şi putuse aerisi casa de dimineaţӑ: maşina mirosea îngrozitor a a porci, iar motivul era evident pentru un detective cu spirit de observaţie: pe lângӑ noroi, vopseaua neagrӑ avea şi urme de baligӑ de porc.
– A cӑzut cu maşina într-o budӑ pentru porci, concluzionӑ Şerloc. Ce neglijent! Ar trebui amendat cӑ umbӑ aşa jegos pe stradӑ!
La birou, scriptele erau în cea mai bunӑ stare. În câteva clipe, administratorul ştia exact cine locuieşte la apartamentul 22 de la scara C. Sigur, numele nu i se pӑrea relevant: familia Pandelescu Stana. Patru persoane la întreţinere, toate plӑţile executate la timp, nici o restanţӑ niciodatӑ. Consumul de apӑ mai mare decât media locatarilor, semn cӑ în apartament locuiau multe femei, sau fete, se ştie cӑ femeile consumӑ mult cu spӑlatul şi duşul. În rest, nimic nu atrӑgea atenţia; o familie banalӑ, corectӑ, care nu merita sӑ fie pusӑ în pericol de persoane suspecte. Vorba e cӑ atât de banalӑ era familia asta, încât Şerloc nici nu-şi aducea aminte cine venea la birou sӑ plӑteascӑ întreţinerea.
– Sӑ mӑ învӑţ minte sӑ fiu mai atentӑ la detalii de acum înainte, se mustrӑ Sanda. Uite, exact cine nu te aştepţi îţi face probleme.
Trebuia luate mӑsuri. Primii paşi ai anchetei erau cei menţionaţi în manuale. Adicӑ ӑştia ar trebui sӑ fie menţionaţi, dar Şerloc e doar detectiv amator, nu a citit manuale de specialitate şi nu avea nevoie, talentul ei era suficient. Deci: trebuia culese informaţii de la persoane susceptibile sӑ cunoascӑ amӑnunte despre familia Pandelescu Stana. Şi cine sӑ-I cunoascӑ mai bine decât şeful de scarӑ şi femeia care fӑcea scara.
– Alo! Marian, tu eşti? Ai timp sӑ treci pe la mine? Cum nu? A, eşti plecat? Unde?
Pentru o clipӑ, Şerloc a fost tentatӑ sӑ noteze în registrul special actul de indisciplinӑ a lui Marian: era plecat la Bucureşti şi nu o anunţase. Hm!
– A, te-a trimis directorul? Pӑi sigur cӑ am treabӑ cu tine, uite, avem o situaţie deosebitӑ şi trebuie sӑ o rezolvӑm. Cum? Peste o orӑ? Bine, te sun peste o orӑ, dar sӑ … Bine, la revedere. Da, mӑ, pa!
– Cӑ şi ӑsta, toatӑ ziua conduce! Când ai nevoie de el, el conduce. Cred cӑ ar trebui sӑ îmi caut alt şef de scarӑ, nu fac eu treabӑ cu ӑsta …
În schimb, Ionela era la datorie.
– Sӑrumâna, coanӑ Şerloc. Ce am fӑcut de m-ai chemat la matale?
– Stai colea, jos, cӑ trebuie sӑ te întreb ceva, tu trebuie sӑ ştii.
– Sigur cӑ ştiu, dar ce anume?
– Aşa, deci tu ştii cine e familia Pandelescu Stana? Cӑ tu faci scara la ei, nu se poate sӑ nu îi ştii.
– Pandelescu Stana? Cum sӑ nu le ştiu, e alea de la doi, baba aia cu o fatӑ şi cu douӑ nepoate. Pӑi nu le ştiu io?
– Babӑ? Şaptezeci, optzeci de ani?
– Io zic cӑ are nouӑzeci, coanӑ Şerloc. Sigur are, ce mai! E o babӑ rea, da’ ştii cum? Le-a terorizat tot timpul pe-alea, vai de mama lor!
– Dacӑ ea are 90 de ani, atunci fiicӑ-sa câţi o avea? 60?
– Cam p-acolea. Şi mai sunt domnişoarele alea tinere, sӑracele, sigur are vreo 30 de ani. Şi nu le lasӑ sӑ umble cu bӑieţi, cӑ e prea tinere. O sӑ rӑmânӑ fete bӑtrâne, o sӑ vedeţi.
– Stai aşa, cӑ-ţi merge gura ca curu’ gӑinii şi nu apuc sӑ notez nimica. Hai sӑ repetӑm … Deci, baba e Pandelescu Stana, sӑ zicem 90 de ani, a tânӑrӑ e de 60 de ani, cum zici cӑ o cheamӑ?
– Coana Stӑnica.
– Stӑ-ni-ca … Stӑnica şi mai cum?
– Nu prea ştiu. Parcӑ am vӑzut odatӑ o scrisoare pe care scria Roşu, dar nu-s sigurӑ, cӑ n-am citit-o.
– Bine, sӑ zicem cӑ Roşu. Aşa, mai departe, hai cu alea mici.
– Ce mici, coanӑ Şerloc, sunt nişte fete mari de zici cӑ joacӑ sport, aşa frumoase e. Dar de, dacӑ stӑ toatӑ ziua în casӑ … cӑ de când a termenat facultӑţile nu le lasӑ baba nici sӑ ducӑ gunoiu, vӑ zic eu cӑ e nebunӑ.
– Aha. Deci: Pandelescu Stana, 90 de ani, nebunӑ … sӑ scriem aici. Dar a tânӑra, Stӑnica aia? Lucreazӑ pe undeva?
– Acum nu, o fi ieşit la pensie, nu se ştie. A fost profesoarӑ la şcoala aia de lângӑ Complexu mare, da’ nu mai merge la lucru de mai mulţi ani. Are bani, nu trebuie sӑ lucre.
– Deci are b … Dar de unde are bani? Îi aduce cineva, se duce ea?
– Îi vine prin poştӑ, coanӑ Şerloc. Eu zic cӑ are pensie. Şi bӑtrâna are pensie, cӑ-i aduce poştaşu lunar o datӑ pe lunӑ.
– Ia stai, cӑ am vrut sӑ te întreb: bӑrbat n-are?
– Cine? A bӑtrânӑ? Cred cӑ i-a murit, cӑ umblӑ numa-n negreu tot timpu. Io aşa zic, cӑ i-a murit.
– Dar a tânӑrӑ? Nici ea nu are bӑrbat?
– Nu prea. Am întrebat-o odatӑ, când mi-a dat bani sӑ-ţi aduc la întreţinere …
– Aoleu, aşa e, acum îmi dau seama, tu ai plӑtit mereu întreţinerea lor … bӑi, ce uitasem şi mӑ tot chinuiam sӑ-mi aduc aminte cum aratӑ … Aşa, ai întrebat-o; şi ce-a zis?
– Pӑi ce sӑ zicӑ, cicӑ n-are om. A pӑrӑsit-o când era fetele mici, când s-a mutat aici cu mamӑ-sa. Adicӑ acum vreo 25-30 de ani, cӑ eu nu le ştiu când s-a mutat, cӑ eram micӑ.
– A pӑrӑsit-o, al dracu! C-aşa sunt ӑştia, nişte nenorociţi … Aha … nemernicul … sӑ scriem aici, familie pӑrӑsitӑ de bӑrbat, a crescut singurӑ doi copii, iar el ….
– Da, aşa a zis. A lӑsat-o singurӑ cu copiii mici. Dar ea a fost cuminte şi uite ce fete faine a crescut … Numai cӑ-i pӑcat de ele, frumoase şi degeaba, cӑ nu iese în lume … stӑ ca proastele în casӑ toatӑ ziua. Şi nu e proaste de loc, coanӑ Şerloc, c-a scris şi cӑrţi, mi-a arӑtat şi mie, d-alea cu probleme nu ştiu cum, de face copiii la şcoalӑ.
– Ce spui, aşa deştepte sunt? Şi stau în casӑ?
– Stau în casӑ, cӑ le pӑzeşte baba.
– A naibii de babӑ … Ce familie!… Auzi tu, dar cine a venit la ele azi-noapte?
– Nu ştiu. A venit cineva la ele? Aoleu, le omoarӑ baba dacӑ aude. Şi sigur aude, cӑ are urechi şi ochi peste tot, nu-I scapӑ nimic.
– Deci nu ştii … Ionela, uite cum facem. Te duci şi faci scara şi vezi dacӑ auzi cine a venit la ele azi-noapte. Am vӑzut eu, a venit un bӑrbat voinic, cu o maşinӑ mare, neagrӑ şi a urcat la ele. Şi dacӑ auzi, treci pe la mine sau mӑ suni şi-mi spui, cӑ nu e lucru curat. Şi-or fi gӑsit fetele alea pe cineva?… Sӑ nu fie vreun hoţ, ceva.
Rӑmasӑ singurӑ, Şerloc se concentrӑ asupra cazului.
– E uimitor câte chestii se pot întâmpla prin blocurile astea, îşi spuse ea. Şi ӑştia pe-aicea tot au noroc cu mine, cӑ sunt atentӑ şi previn fatele rele, dar pe la alte asociaţii …
Atenţia îi fu distrasӑ de intrarea bruscӑ a unui necunoscut. Un bӑrbat înalt, în vârstӑ de vreo 62-65 de ani, nebӑrbierit, dar cu o ţinutӑ aranjatӑ şi foarte politicos.
– Sӑrut mâinile, doamnӑ, doresc sӑ înaintez o cerere cӑtre preşedintele Asociaţiei.
– Domnul preşedinte Popescu nu e aici, momentan, dar puteţi sӑ o lӑsaţi la mine. Eu sunt doamna administrator, eu mӑ ocup de chestiile astea. Ӑӑӑӑ … locuiţi aici, la blocuri?
– Da, am un apartament şi …
– Bine, bine, lӑsaţi cererea, îl zori Sanda Pîrvulescu, nerӑbdӑtoare sӑ se întoarcӑ la cazul ei.
Salutând politicos, necunoscutul lӑsӑ foaia pe masӑ şi ieşi.
– Numai de ӑştia cu cererile lor nu aveam eu acum timp şi chef, mormӑi femeia. O fi vreo restanţӑ la apӑ …
Dar flerul ei de detectiv o fӑcu sӑ devinӑ atentӑ. Cetӑţeanul lӑsase în urma ui un miros ciudat, care rӑzbӑtea prin cel al parfumului cu care se dӑduse. Un miros care îi aminti lui Şerloc de de putoarea maşinii negre din parcare.
Încercӑ sӑ se repeadӑ la uşӑ pentru a-l opri pe omul cu mirosul, dar, de data asta, sciatica îi puse frânӑ. Iar când ieşi, în faţa blocului nu mai era nimeni.
Femeia recurse la proba pe care o avea la îndemânӑ: cererea de pe masӑ, pe care o citi cu atenţie.
– Domnule … aşa … aşa … subsemnatul, Roşu Valentin, proprietar al apatamentului no. 22, scara C … aha, deci am avut dreptate, te-am prins! … vӑ rog respectuos … ce exprimare … sӑ aprobaţi înscrierea mea la întreţinere şi schimbarea numelui locatarului principal, Pandelescu Stana, cu cel al subsemnatului, având în vedere cӑ …. Ce, mӑ? Ӑsta i-a furat babei apartamentul, sau a forţat-o sӑ i-l vândӑ, cӑ s-au mai vӑzut cazuri … Gata, îl dovedesc cӑ e tâlhar şi chem poliţia … unde eram? Aşa … având în vedere faptul cӑ subsemnatul sunt proprietar al apatamentului, cumpӑrat în anul 1993 … hopa! Cumpӑrat în ’93? Pӑi cum dracu, el e proprietarul?! … dupӑ cum rezultӑ şi din contractul de vânzare-cumpӑrare anexat … o laie, n-a anexat nimic, e un mincinos. Ia stai tu, cӑ te-am …
– Alo? Da, Mariane, tu te plimbi la capitalӑ şi pe mine mӑ laşi pe mâinile tâlharilor … Cum ce tâlhari? Pai a venit unu, cicӑ Roşu Valentin, vrea s-o dea afarӑ din casa ei pe o babӑ de pe scara ta, una, Pandeleasca … Normal c-o ştii … da … Când vii? Douӑ zile? Bine, mӑ Mariane, lasӑ cӑ mӑ ocup eu. Chem poliţia, doar n-o sӑ ma bat eu cu cu toţi bandiţii … Bine, hai, pa!
– Deci, Roşu Valentin, scara C, apartamentul 22 … mormӑi Sanda Pîrvulescu în timp ce înregistra cererea. De unde dracu ştiu eu numele ӑsta?… O fi zis de el la televizor, dacӑ a mai dat vreo loviturӑ. Dar las’ cӑ-l pun sӑ aducӑ actul de proprietate şi îl dau de gol.
– Alo, Ionelo … da, eu sunt, ai aflat ceva de ce ţi-am zis? Ia vezi, maşina aia mare, împuţitӑ mai e în parcare? Nu e? Ştii ce? bate la uşӑ şi întreabӑ cine e ӑla de-a venit la ele azi-noapte. Hai, cӑ te sun eu mai încolo. Da, şi chem poliţia, dacӑ e …
– Sӑrut mâinile, doamna administrator! Bӑrbatul nebӑrbierit (Ce mutrӑ de puşcӑriaş are, cu sӑrumâna lui! aprecie Şerloc), mӑ iertaţi, am vrut sӑ vӑ las copia contractului, am uitat adiniauri, l-am adus acum sӑ-l puneţi la dosar.
– Contract? Ce contract? Aveţi contract?
– Da, cӑ eu am cumpӑrat apartamentul în ’93, de la un fost miiţian … dar n-am mai fost de-atunci pe-aici.
– Domne! Uite ce-i! Pe mine nu mӑ duci cu acte de-astea false. Eu chem poliţia!
– Alo? Ce vrei Ionelo? Cum? Cine? Aia tânӑrӑ? A, fie-sa? Ce-a zis? Cӑ ӑsta a zis cӑ-I tac-su? E pe mӑ-sa, nu e, cӑ uite, chem acum poliţia! Lasa-mӑ, domne, sӑ chem po … Cum? Ce zici Ionelo? Cӑ coana Stӑnica ce? Plânge? Clar, chem poliţia … Alo! Cum care e urgenţa? Pai dumneata nu vezi cӑ ne omoarӑ ӑsta? Sӑ vinӑ repede poliţia … repede!
– Doamnӑ, nu vӑ supӑraţi, dumneavoastrӑ nu sunteţi cumva tovarӑşa Pîrvulescu Sanda, din comuna Crângurile?
În clipele urmӑtoare, liniştea din birou deveni atât de profundӑ încât se putea auzi ticӑitul ceasului digital de la etajul patru. Detectiva uitӑ sӑ închidӑ telefonul, iar vizitatorul ei nebӑrbierit gura.
Şerloc îşi reveni prima, auzind în telefon: “Venim imediat!”
– De unde ştiţi dumneavoastrӑ? Aaaaa … Roşu Valentin! Valentine, tu eşti, mӑ?
– Da, tovarӑşa … doamna Sanda. Valentin Roşu, studentul în practicӑ.
Sigur, au fost necesare şi pupӑturile revederii, dupӑ care Şerloc trecu la rezolvarea enigmei.
– Bine, mӑ, Valentine, cum dracu ai ajuns tu din student eminent, un criminal?
– Eu, criminal?! Doamna Sanda, dar ce-am fӑcut? Cum sӑ fiu criminal?
– Pӑi de ce umbli, mӑ, sӑ le umfli apartamentul la femeile astea? Ce? N-ai bani? N-ai casӑ?
– Dar cum sӑ n-am? Am casӑ la ţarӑ, la Vladimirescu, palat, ce mai. Şi am apartamentul ӑsta, e al nostru, cumpӑrat cu banii jos în 1993. Primii mei bani din afacere.
– Ce afacere, mӑ?
– Avem o fermӑ mare la Tudor Vladimirescu, ştiţi dumneavoastrӑ, lângӑ Crângurile. Nu ştii matale cӑ era acolo un IAS pe vremea lui Ceauşescu?
– Ei, cum sӑ nu ştiu …
– Ӑla, l-am cumpӑrat noi în 1992, când s-a dat drumul la privatizӑri. Eu şi cu Alin, îl ştiţi, Alin Pandelescu, ӑla de a învӑţat copiii sӑ cânte goange. Cumnatul meu.
– Alin? Cum sӑ nu-l ştiu, cӑ şi-au bӑtut ӑia copiii ca la balamuc. Adica coana Stӑnica e sora lui Alin … ce chestie …
– Da, e sora lui. Şi am luat tot patrimoniul IAS-ului şi l-am dezvoltat, acum e o fermӑ la standarde europene, facem de toate, producţie vegetalӑ şi animalӑ. Merge perfect, bani facem o grӑmadӑ, suntem mulţumiţi.
– Aşa, dar cu apartamentul ӑsta cum e treaba?
– Sӑ vedeţi, în 93 am zis cu nevastӑmea, Stӑnica, sӑ ne luӑm un apartament într-un oraş mare sӑ aibӑ fetele şcoalӑ ca lumea. Şi am cumpӑrat aici, apartamentul 22. Stӑnica s-a mutat aici cu alea micile, dar eu nu am putut sӑ vin imediat, eram cu ferma, tocmai începea sӑ se mişte treaba.
– Deci Stӑnica e nevasta ta. Şi baba? Pardon, coana Stana?
– E mama ei, soacrӑ-mea, de.
– Deci mama lui tovarӑşu Alin? Domnu … hai …
– Da, am lӑsat-o sӑ vinӑ şi ea, s-o ajute cu fetele, cӑ îi era greu sigurӑ. Plus cӑ îi murise şi ei bӑrbatul atunci …
– Tovarӑşul activist?
– Da, i-a picat greu cӑ n-a mai avut funcţii mari şi a murit de inimӑ, atunci, în ’91. Am zis cӑ e bine pentru amândouӑ şi am adus-o pe soacrӑ-mea aici. Numai cӑ …
– Pandelescu Stana, de 90 de ani, titulara apartamentului.
– 91, dar nu e ea titular, era nevastӑ-mea, dar maicӑ-sa a pus monopol. A zis peste tot cӑ ea e proprietara, cӑ face şi drege. Pe fie-sa a forţat-o sӑ tacӑ, iar pe alea mici le-a convins cӑ eu am fugit cu una şi am uitat de ele. Numai cӑ eu le-am dat banii pentru toate alea. Au avut bani sӑ arunce şi pe geam, a dat fetele la şcoalӑ, dar le-a ţinut sub papuc.
– Valentine, deci tu le dai bani? Eu am crezut cӑ au pensie.
– Au şi pensie, dar a bӑtrânei e micӑ de tot, cӑ socru-meu, deşi avea bani, nu prea îi lua oficial. Iar ea n-a lucrat niciodatӑ, cӑ n-a trebuit. Stӑnica are o pensie normalӑ de profesoarӑ, cu vechime completӑ şi limitӑ de vârstӑ, dar nu ţinea ea fetele la facultate dintr-o pensie. Au avut bani de la mine, din ferma noastrӑ. Am avut grijӑ sӑ nu ducӑ lipsӑ.
– Mӑ, acum le înţeleg pe toate. Ba nu, tot nu pricep un lucru: de ce n-ai mai venit p-aici, sӑ-ţi vezi familia?
– Ba am fost, am încercat, numai cӑ fetele m-au alungat cu dispreţ. Ele aşa ştiau, cӑ trӑiesc cu altӑ femeie, cum le-a zis mamaia lor. Am plecat, doar nu era sӑ mӑ bat cu ele şi cu soacrӑ-mea.
– Tot nu-i în regulӑ. Nu e clar de ce te-a gonit baba … asta, coana Stana.
– Cum de ce? Pӑi … îi era ruşine cu mine. Ştiţi, eu m-am ocupat tot timpul de ferma noastrӑ de porci. Dacӑ stau toatӑ ziua printre ei, normal cӑ miros a porci. Ce sӑ fac, riscurile meseriei …
- Poliţia! Culcat! Culcat!
- Alarmӑ falsӑ, domn’ şef, nu e criminal, e …
- Nimic! Culcat!
- Dar ce-am fӑcut!
- Nu ştii ce-ai fӑcut? Culcat! Amendӑ 2500 de lei, la legea 55/2020, articolul 65, litera h!