Își găsiseră azi loc în zona aia în care numai cu dragostea ai fi putut ajunge. Într-o dimineață prea devreme pentru mine, poate, când mai mult ca niciodată simțeam cum este timpul să nu-ți mai ajungă. Și grăbești pasul încercând să nu pierzi rutina, unica aptă să te păstreze între aceleași coordonate, chiar dacă asta înseamnă acceptarea pactului cu mult prea banalul, repetitivul, cu acea înfricoșătoare lipsă de glorie.

Și le văd, mai exact le simt cum temerare, la poalele cenușiului unui bloc, își poartă petalele îngreunate de praf, mai ales de trecerea indiferentă a oamenilor, care azvârlă cu chiștoace, resturi menajere, cu propriile bucăți de neviață, autoiluzionându-se că astfel s-au debarasat de moarte. Este cald, suspect de cald. De undeva pândește vântul de octombrie... Au început deja școlile și ochii mei privesc lumea din dreptul școlăriței, al inimii ei ce palpită neștiind ziua de mâine... Dar ea zâmbește zâmbește: sunt o martiră: urieșește, o las a înțelege că nu există nimic altceva în afara Zâmbetului ei!

... le văd, le simt... într-o grădină pe care altcineva habar nu are că o deține, acest corp delict al verii ca o vacanță continuă... Și mă simt un pic vinovată, pe lângă această mulțime a chiștoacelor, a resturilor menajere, de mult ieșită din spațiul fericirii. Praful ei mă incită: îmi afund nările. Ca-ntr-o pudră de aur. Ca-n Copilărie!



Daliile, daliile de Acasă...

erau

de fapt



cârciumărese!

Nu și pentru mine.