Îi spunea că îl iubește peste tot: în tramvai, în baie, în ziua în care lua salariul și în zilele în care sexul nu le ieșea ca pe vremuri. El asculta ca și cum declarația ei ar fi venit de la radio sau de pe țeava care ieșea din caloriferul din baie și ajungea la vecin. "Te iubesc" se auzea la micul dejun, "te iubesc" se auzea când descuia ușa, "te iubesc" se auzea când nu mai găsea hârtie igienică pe raftul hârtiei igienice din baie și "te iubesc" se auzea când își tăia unghiile. Din coșmarul cu pescarul orb care-i prindea gura cu o ancoră imensă l-a trezit un "te iubesc" iar din dezastrul pierderii copilului tot un "te iubesc" l-a salvat. Erau zile întregi și nopți pe jumătate în care doar "te iubesc" se vorbea la ei în garsonieră. În cealaltă jumătate a nopților se vorbeau gemete și oftaturi și plescăituri de animal pur și dur, transpirat și pofticios. Înainte și după - "te iubesc". Pe rețeta de la doctorul care i-a diagnosticat diabetul scria "te iubesc" (de data asta nu prea dulce, vezi tu...), la metrou scria "te iubesc" în loc de "Piața Unirii", polițistul din intersecție i-a făcut semn "te iubesc" în loc de "circulați" iar o lungană vulgară l-a abordat cu "te iubesc" în loc de "hai pe la mine". Iubit din vorbe, sătul de nefapte, și-a băgat demisia din București și a urcat să trăiască pe Caraiman cu surdo-muta care-i făcea cu ochiul zilnic la coadă la covrigi. Azi au doi copii: Te și Iubesc. Te e operator la teleferic iar Iubesc e cabanier. Povestea asta o știu de la mama lor, spusă în limbajul muților. Sau, mă rog, asta am înțeles eu de la ea în cele cinci minute în care am urmărit-o cum dădea din mâini sub apă, în cadă, băgată și ținută cu temeinicie de mine. Știa că vin să-i cer socoteală pentru că fugise cu ciudatul ăla, dar asta doar am intuit.