Stau la masa din bucătărie și-mi beau liniștit cafeaua de după masa de prânz. Tocmai am sosit de la serviciu și am mâncat de prânz de unul singur ca de obicei, soția lucrează de după-amiază, copiii sunt plecați în excursie prin țară cu școala. De când au plecat copiii, pe scara blocului e o liniște de mormânt. Iau câte o înghițitură din cafeaua amară și fac rotocoale cu fumul de țigară, în timp ce prin minte mi se derulează tot felul de gânduri ciudate și imagini disparate.

Stând așa, îmi vine brusc în minte vecinul meu Gheorghe care stătea și el într-o zi exact așa cum stau eu acum, singur la masa din bucătărie, atunci când viața i s-a schimbat brusc. Tocmai venise și el de la serviciu dintr-o cursă lungă, fiind șofer de camion, obosit și înfometat. Sorana, soția lui, asistentă medicală, era la serviciu, copiii la fotbal pe stadion. Servise o țuică așa cum îi era obiceiul și ceva hrană rece de la frigider, fiindu-i lene să mai prepare ceva pe aragaz, apoi și-a făcut cafeaua și a scos o țigară din pachet răsucind-o între degete. Dar tocmai când s-o aprindă, țârâie soneria de la intrare. Se uită prin vizor și vede un tinerel, blond și frumușel, stând drept și solemn în așteptare. Deschide ușa și-l ia la întrebări pe tânărul vizitator pe un ton nu prea binevoitor:
- Cine ești și ce dorești?
Tânărul se fâstâcește și răsucind colțul hainei între degete întreabă, la rândul lui, cu glas timid:
- Dumneavoastră sunteți domnul Gheorghe Moldovan?
- Da, eu sunt! Care e problema?
- Mă numesc Vasile Podar. Tocmai am împlinit optsprezece ani... începe el cu același glas timid.
- Frumos! Să trăiești la mulți ani! Dar ce legătură are cu mine?
- Când am împlinit optsprezece ani, mama mi-a dezvăluit cine este tatăl meu.
- Bine, și?
- Mama mi-a zis că dumneavoastră sunteți tatăl meu.
Vecinul meu e un om cât un munte și un dur de felul lui, dar în clipa aceea simte că i se înmoaie genunchii și e gata să cadă în pragul ușii.
- Îți arde de glume cu mine, băiete?
- Nu mi-aș permite așa ceva.
- Bine - zice vecinul Gheorghe cu glas înmuiat. Hai înăuntru să stăm de vorbă, să vedem ce și cum. Să stăm la o țuică și o cafea, să vedem care-i treaba.
Băiatul intră, dar se simte stingher, prietenul meu Ghiță îi oferă un scaun la masă, îi umple un păhărel de țuică, dar băiatul refuză, nu vrea nici cafea și cu atât mai puțin țigară, el e sportiv și nu folosește nimic din toate astea.
Din vorbă în vorbă vecinul meu se lămurește cum stau lucrurile. În tinerețe, după ce tocmai făcuse școala de șoferi în armată, se angajase ca șofer de camion la un șantier în munți unde se construia un mare drum forestier. Stăteau cu toții, șoferi, muncitori, maiștri și ingineri, la o cabană muncitorească unde, printre femeile care făceau de serviciu, era și o tânără, Aristina, de vreo optsprezece ani, frumoasă foc, blondă și cu ochi albaștri, cu înfățișare angelică de vedetă de film, dar sfioasă încât niciunul dintre flăcăii din șantier nu cuteza să se apropie de ea.
Ghiță, amicul meu, era nu numai un bărbat frumos ci și un seducător cu ”lipici” la femei, din una în alta s-a alipit de tânăra îngrijitoare și au trăit o frumoasă poveste de dragoste la cabana dintre munți, preț de o vară, până când el a fost detașat cu camionul la un alt șantier din țară. Fata rămăsese însărcinată fără ca Ghiță al nostru să afle ceva. Foarte rușinoasă de felul ei, n-a spus nimic nimănui, n-a reclamat pe tânărul șofer, nici măcar nu i-a dat vestea că i s-a născut un copil, n-a cerut pensie alimentară, a născut și a crescut copilul așa cum a putut, doar din munca ei de îngrijitoare, fără să ceară ceva cuiva.
La aflarea poveștii, Ghiță al meu, sub șocul dezvăluirilor, dar și sub efectul alcoolului, începe să plângă ca un copil și să-și îmbrățișeze băiatul de care nu știuse nimic până acum, dar iată că dintr-o dată apare în viața lui, băiat mare, ajuns la majorat. Ghiță e de mult însurat, are doi băieți, de zece și de doisprezece ani. Dar e hotărât să-și recunoască băiatul cel mare, mai cu seamă că, privindu-l pe fecior și privind în același timp poza lui din tinerețe de pe peretele bucătăriei, e de-a dreptul cutremurat de asemănare, băiatul din flori îi seamănă lui chiar mai mult decât cei doi băieți din căsătorie!
A fost o întreagă tărășenie când a venit Sorana de la serviciu, dar cum Ghiță e un bărbat dintr-o bucată, și-a recunoscut noul fiu, căruia i-a acordat toate drepturile la fel ca și celorlalți doi copii, i-a făcut nuntă și i-a dat o mașină cadou, l-a ajutat să-și facă o casă și s-o mobileze cu toate cele, încât băiatul să nu simtă nici o diferență în noua lui familie. Sunt mândru de hotărârea prietenului meu, deși nu i-a fost deloc ușor să facă atâtea cheltuieli și atâtea sacrificii pentru copilul lui din flori și mă întreb dacă eu, la cât sunt de strâns la pungă, aș fi fost în stare să fac asemenea gesturi. Bine că nu mi-a dat Dumnezeu așa o pacoste pe cap.

Beau ultima înghițitură de cafea odată cu ultimul fum de țigară și-mi vine să zâmbesc la gândul că, la cât am umblat și eu prin țara asta și cu câte am avut relații și povești de dragoste iar apoi le-am părăsit, m-aș putea trezi într-o bună zi cu un băiat mare la ușă, înalt, brunet și cu părul creț, așa ca mine în tinerețe: „Cine ești și ce dorești?” „Sunt cutare și tocmai am împlinit optsprezece ani!” „Felicitări, tinere! Dar ce legătură are cu mine?” „Păi, cu această ocazie mama mi-a destăinuit cine este tatăl meu” „Așa, și?” „Mama mi-a zis că dumneavoastră sunteți tatăl meu”, „Bine, măi, băiatule, poftim în casă, să bem o țuică împreună, să stăm de vorbă și să vedem ce și cum!”
Tocmai când încerc să sting mucul de țigară în scrumieră, soneria de la intrare zbârnâie cu putere. Cine o fi la ora asta? Că nimeni nu ne mai vizitează de multă vreme. Mă ridic greoi de pe scaun și din câțiva pași sunt la ușă. Soneria țârâie din nou. Mă uit pe vizor. În fața ușii, un băiat înalt, brunet și cu părul creț, copia mea fidelă din tinerețe...