E o dimineață de iulie, însorită, dar încă răcoroasă și plăcută. Stau în balconul meu dinspre parc și-mi savurez cafeaua de dimineață, mai înainte de a începe canicula și de a mă retrage în camera mea de lucru, la umbră și cu ventilatorul pornit.
Prin parc trec la ora asta doar persoane grăbite, fiecare spre locul său de muncă sau spre cine știe ce altă țintă necunoscută, numai de ele știută. Și porumbeii, mișunând pe alei și pe sub bănci în căutarea hranei cea de toate zilele. Doi dintre ei, un mascul pășind țanțoș și cu pieptul umflat și o femelă subțirică și sprintenă, tocmai au găsit o bucată de pâine, un capăt rotund al unei franzele, pe care se chinuie s-o ciugulească, dar se pare că pâinea e deja foarte întărită de căldura verii și în plus se leagănă mereu pe partea rotundă fără ca păsările s-o poată apuca bine cu ciocul. Mi-e milă de zbaterea lor zadarnică, dar n-am ce să le fac, asta-i viața, o luptă cu șanse mai mari ori mai mici de supraviețuire.
De sub umbra unui castan apare Gelu Corăbean, boschetar vechi și cunoscut de toată lumea din zonă, în hainele lui ponosite, negre în ciuda soarelui de vară, cu barba de apostol până pe piept, cu părul vâlvoi ieșind în șuvițe rebele de sub pălăria pleoștită. Gelu a fost cândva inginer apreciat la Fabrica Mecanică, azi desființată. După ce și-a pierdut locul de muncă și-a pierdut și soția și apartamentul. A căzut în patima beției și a ajuns un cerșetor. Trăiește de ani buni într-un fel de bârlog improvizat la subsolul unui bloc, tolerat de locatarii care-i mai dau din când în când ceva resturi de mâncare.
Gelu se oprește în dreptul celor doi porumbei, privind țintă la coaja de pâine pe care aceștia se chinuie zadarnic s-o fărâmițeze. Îmi închipui cât e de flămând la prima oră a dimineții și că doar foamea l-a scos din bârlog la o oră atât de matinală. Îmi închipui cât își dorește o coajă de pâine, fie și una uscată. Se apropie de cei doi porumbei și se apleacă să apuce coltucul de pâine, dar masculul, viteaz nevoie mare, își apără bucata de pâine lovind nervos cu ciocul în mâna celui ce vrea să-i fure mâncarea.
Iată imaginea frustă a luptei pentru existență, îmi zic în sinea mea, om și animal în lupta directă pentru o coajă de pâine. Pentru că în clipa asta omul îmi pare coborât la nivelul de simplu animal în veșnica dispută pentru hrană.
În cele din urmă, în ciuda loviturilor furioase de cioc, Gelu reușește că captureze bucata de pâine. Iată, îmi zic, la fel ca întotdeauna, cel mai tare câștigă. Asta-i viața. Dar păsările nu renunță, privind țintă la cel care le-a furat pâinea de la gură.
Omul scoate un briceag din buzunarul hainei peticite și începe să taie fărâme mai mici din coaja de pâine uscată. Dar nu le duce la gură ci le aruncă celor doi porumbei, care reușesc de data asta să le înghită instantaneu. Ba mai vin încă vreo trei porumbei la festinul neașteptat. Meticulos, Gelu taie de zor fărâme mărunte din bucata de pâine, spre delectarea cetei de porumbei care roiesc fericiți în jurul lui.
Și tot așa până când omul termină de fărâmițat toată bucata de pâine, fără să păstreze măcar o îmbucătură pentru el. Dar privește, zâmbind în barba-i căruntă, la ceata veselă a porumbeilor care-i aruncă și ei priviri parcă pline de recunoștință.