Imediat după Anul Nou Mama adusese Acasă un disc cu Naarghita. Îi abandonasem trupul pe o masă oarecare. Luasem cu mine doar esențialul: strălucirea aceea bizară a unui ten catifelat de naarghită, ținutul dindărătul lui... Pojghițele de gheață încă păstrau amintirea zăpezilor de altădată. Ulița noastră fremăta într-un fel anume. Era viața aceea amplă, așa de puțin domesticită, pe care, desfăcându-mi, uriașe, brațele de copil, nu reușeam pe de-a-ntregul să o captez. În cercul ființei mele se strecurau, microscopice, vietăți ale fricii: îmi spuneam: e din cauza frigului umed... Și din răsputeri încercam să fac față provocărilor venite din afară, cine știe de nu cumva de departe din lăuntrul meu... atât de puțin cunoscut. Erau cetele, cârdurile anodine nedeprinse cu vorba articulată, hoarde preistorice înfometate ce n-ar fi comis moarte decât pentru a supraviețui. Nici atunci! Nu știam dacă să le huidui, dacă de ele să-mi fie milă... Nu știam dacă să mă huidui, dacă de mine să-mi fie milă... Gesturile lor gesturile mele lăsau urme în chipul și așa contorsionat al drumului îngust. Mult prea argintii, gâștele se sălbăticiseră. Acolo, prin spatele curții noastre, găsiseră calea de a evada, lăsând ochilor mei de pitic năstrușnic o ninsoare ca dintr-un alt timp. -Intră în casă! – îmi strigase desculță o bunică. Și eu schițasem semnul negației ca pe un mare DA. Frigul sau frica, acea depărtare din mine fără de știre ivindu-se îmi lipea nările. Gros, fumul tămâiei ieșea din coșnițe dichisite: se-ntorcea lumea de la biserici... Dârdâiam fiecare în felul său. Pojghița de gheață întindea tentacule. O aripă colorată de fluture. Prinsă! O hârtie fosforescentă. Prinsă și ea! Chiar și părul ondulat al unei păpuși... Privirea mea mult prea iscoditoare, ca să fie la infinit ferită de decepții: Ies! Într-un fel iau calea gâștelor argintate. Cine știe ce vor fi văzând ai casei când se vor fi uitat după mine?! Această nălucă, acest drăcușor de poveste, pe care n-ai, n-ai cum să nu-l ierți! Amintirea ținutului de gheață îmi dictează Legea, acest dor năprasnic căruia nu pot să mă sustrag... Uit uit cele lumești, faptul că, teoretic vorbind, nu ai cum trece dincolo în niște biete cizme de cauciuc, fie ele și roșii, fie ele și înalte, fie ele și prevăzute cu puțin toc! Anume cumpărate de Mama pentru zgâmbele ei, amatoare de a testa cam totul prin împrejurimi și nu numai... Apa este așa de rece: Brrr...!! Vâslesc o clipă din propriile aripi. Aproape leșin. Mă trezesc lâng-un foc ce trosnește. De după mângâierea generoasă a unui braț zdravăn de trandafiri sălbatici, îi zăresc ei ochii răsărind cu străluciri de țipăt argintat: ascult pentru prima oară Naarghita