Așa-zisa „revoluție” din '89 ne-a dezlănțuit pe toți, în toate sensurile. Și bune și rele. Printre altele ne-a tras preșul siguranței vieții de sub picioare și ne-a făcut liberi să ne căutăm sprijinul și salvarea oriunde, în oricine și în orice. Printre altele și prin cele străinătățuri.
Cu resursele financiare tot mai împuținate de la o zi la alta de așa-zisa „tranziție”, de recesiune și criză, cu copii de crescut, toți în școală, cu casa neterminată și datorii tot mai mari în bănci, am decis într-o bună zi să-mi dau demisia din școala unde lucram ca dascăl cu un salariu modest cu care nu mă mai descurcam de la o lună la alta și să-mi iau tălpășița spre vest.
Fiind de felul meu și meșter priceput în construcții ori la diferite alte munci, la invitația unui modest patron austriac, prieten al unor prieteni ai mei români care hălăduiau deja de mai mulți ani prin Austria, am pornit-o și eu la drum, ca și alții, „la munca de jos” în străinătate.

Autocarul cu care am plecat dis-de-dimineață din Bistrița cu destinația Spania, via Austria, se apropie tot mai mult de granița cu Ungaria, în curând voi părăsi țara pentru prima oară în viața mea de până acum. Soarele a răsărit de ceva vreme, dar noi fugim tot mai mult cu el în spate, încercând s-o luăm înaintea lui, în mersul nostru spre vest. Am lacrimi în ochi așa ca atunci când, copil fiind, mi-am părăsit întâia oară satul natal pentru mai multă vreme. Și acum ca și atunci mă îndepărtez de cuibul meu cu un nod în gât cât pumnul și lacrimi în ochii rămași aceiași. Îmi răsună, triumfală, în gând melodia „Go West!” a celor de la Pet Shop Boys, odată cu soarele ce urcă pe bolta senină.
Trecem în sfârșit frontiera. Pentru prima oară ies dintre granițele țării mele. Și iată-mă afară! Sunt înafara țării mele care rămâne tot mai mult în urmă. Am un sentiment straniu de altă lume, de parcă aș păși într-o altă civilizație, deocamdată totul e dominat în mintea mea de cuvântul „ungur/unguresc”. Mă uit la case și mă gândesc „aici stă un ungur”, „dincolo stă un alt ungur”, mă uit la magazine, iată un magazin unguresc, un gard unguresc, un oraș unguresc, un sat unguresc. Deși, după o vreme parcă nu mi se mai par toate atât de stranii și de noi, încep să semene cu toate cele de prin patria noastră dragă iar sentimentul de realitate obișnuită și de normalitate îmi revine.

Ajung spre seară la amicii mei de lângă Viena unde voi poposi o noapte, iar mâine vom porni spre sud cu mașina lor pe autobandă până în Viktring, undeva pe lângă Klagenfurt, înspre granița cu Slovenia.
Traversăm Austria de la nord la sud, ajungem la casa noului meu patron, facem cunoștință, noroc cu prietenii mei, că eu nu știu o boabă germană, am făcut în școală doar rusă-franceză, nici măcar engleză, doar ce am prins din zbor, din muzică, din filme, de pe la televizor și de pe calculator. Patronul încearcă să mă liniștească zâmbind: „Nu-i nimic dacă nu știi germană, dar engleză știi?” „Păi, nu prea”, „Atunci ne va fi greu, va trebui să înveți un pic de germană, cât să ne descurcăm.”
Amicii mei pleacă și rămân singur cuc printre străini, fără a putea măcar să stăm de vorbă ca oamenii, doar prin semne și cuvinte răzlețe, prinse de mine din zbor, ne mai înțelegem cât de cât. Am la mine manuale, dicționare, CD-uri, patronul îmi pune la dispoziție un calculator, doar să învăț germana, să ne putem înțelege în șantier. Încă din prima seară mă pun cu burta pe carte. Dar mă ia durerea de cap. Am mai învățat eu limbi străine, dar greoaie ca germana încă nu.

Și încep prima mea zi de muncă la străini. Încep prin a demola. Abia mai târziu voi construi, adăugând o aripă nouă unei construcții mai vechi. Demolez o parcare, sparg cu pickhammerul betoane și stâlpi, desființez garduri și șoproane cu o viteză și o vitejie care-l lasă mut de uimire pe patronul meu. El planificase demolările pentru vreo zece zile de muncă, eu făcusem totul praf în vreo trei zile. Impresionat, îi sună pe prietenii mei de lângă Viena și exclamă râzând: „Voi mi-ați trimis un buldozer, nu un muncitor! Omul rade tot!”
Ei, nu eram eu chiar un zmeu, dar voiam și eu, ca tot românul, să fac impresie bună neamțului, care după câteva zile a decis deja să-mi mărească solda mea de mercenar est-european de la șase la opt euro pe oră, la cât de eficient mă dovedisema.

Nu e chiar rău de tot, stau la casa patronului meu care nu-mi ia nimic pentru chirie, ba îmi mai dă și câte ceva de mâncare la micul dejun și seara. La prânz trebuie să-mi cumpăr eu de la un supermarket din preajma șantierului unde lucrez. La masă servim însă o pâine neagră ca pământul pe care abia o pot înghiți. Mă sună într-o zi amicii mei:
- Ei, cum e?
- Măi, n-ar fi rău, cu munca mă descurc, limba am început s-o mai zdrobesc eu puțin, dar cu pâinea asta a lor nu mă pot obișnui. Îmi dau de mâncare o pâine neagră pe care noi o dăm doar la porci.
Au râs prietenii mei de nu ne-am mai putut înțelege o vreme în telefon.
- Păi, asta-i pâinea lor specială, ei te servesc cu ce au mai bun, e o pâine sănătoasă cu tărâțe prin ea și tot felul de semințe bune.
- S-o mănânce ei, mi-e să-mi dea pâine normală.
A doua zi la micul dejun patronul pare cam supărat:
- Te-ai plâns prietenilor tăi de pâinea noastră. Noi am crezut că-ți dăm o pâine mai bună și mai scumpă, dar de mâine îți dăm pâine albă.
Un șoc am avut încă din prima seară la cină. Sosesc eu rupt de foame din șantier și cu o poftă de lup, așteptând să vină bucatele la masă. Dar patronul aduce berea. Hopa, zic în sinea mea, am dat-o naibii, în seara asta mă culc flămând, doar cu bere în stomac. Patronul toarnă în pahare berea rece scoasă de la frigider, ciocnim și bem pe nerăsuflate, eu chiar mai mult, în ideea că, dacă tot nu mai mănânc în seara asta, măcar să beau pe săturate. Abia după ce golim noi sticlele de bere apare și doamna cu bucatele la masă. Fripturi și toate cele, dar eu abia mai reușesc să înghit mâncarea, cu burta plină de bere.
Atunci am realizat că ei au obiceiul berii înainte de masă, obicei pe care l-am învățat, îmi place și-l practic până în ziua de azi.

Într-o zi patronul mă avertizează că urmează o zi mai dificilă de muncă. Avem de tăiat un brad foarte înalt din curte, dar apropiat de niște dependințe și de casa vecinului. Deci va trebui să-l legăm cu funii de sus, iar în timpul tăierii să-l tragem în direcția bună, unde curtea e mai liberă, să nu distrugem frumusețe de dependințe și nici, doamne ferește, casa vecinului. Eu pregătesc drujba, el aduce tot soiul de funii de alpinism și îmi cere să urc în copac și să le leg bine astfel încât el cu vecinul și încă vreo doi gealați să poată trage de ele, ca atunci când eu tai copacul de la rădăcină ei să-l dirijeze spre zona liberă.
Eu zâmbesc de toată tărășenia și le spun să-și vadă de treabă, să-și ducă funiile de acolo și să mă lase doar pe mine să-mi fac treaba. Ei se uită unii la alții și nu prea înțeleg de ce le cer să-și ia calabalâcul și să se îndepărteze de locul faptei.
Pornesc cu zgomot „știlul” și încep să tai primele crengi din coroana bradului după care, pe o scară de aluminiu urc în copac și apoi cu picioarele pe cioturile rămase de la crengi ca pe niște fuștei de scară. Tai în continuare următoarele crengi lăsând cioturile suficient de lungi ca să pot urca pe ele ca pe o scară naturală, până aproape de vârful bradului.
Ajuns acolo, tai vârful cam de la un metru, care cade la rădăcina bradului, apoi, coborând ca pe scară, tot câte o bucată, până jos unde se formase deja un morman de lemne, cam de un metru fiecare, din fostul copac.
Nemții, înțepeniți lângă gard, se uită la mine cu ochii mari. Îl aud pe unul zicând către ceilalți: „Nu-i prost românul”. Asta mă face să izbucnesc în râs, chiar cu riscul de a-i supăra pe bieții oameni, pentru că mi-aduc brusc aminte de replica lui Sinan Pașa din filmul Mihai Viteazu: „Nu-i prost valahul!”

Apropo de „românul prost”, așa cum cred unii occidentali despre noi. E o zi frumoasă de duminică, zi în care ies la plimbare pe coclaurii de primprejur sau pierd vremea la o terasă cu o bere în față. Stau singur la masa de pe terasa aproape pustie, când se apropie de mine un individ ceva mai în vârstă, cu halba de bere în mână, modest îmbrăcat, probabil și el vreun muncitor din zonă și-mi cere să-i dau voie să stea la masa mea. Eu îi aprob politicos cererea, apoi încet-încet intrăm în vorbă, eu ceva mai greu cu germana mea stâlcită. Aflu că e într-adevăr muncitor, dar nu un auslander ca mine ci unul austriac get-beget. Îi spun că vin din România. Auzise și el de România de la bunicul lui care luptase în război, dar mare lucru despre țara noastră nu știa.
Și începe el cu întrebările, să se lămurească ce fel de țară și ce fel de civilizație există prin părțile noastre:
- La voi sunt restaurante, așa, ca ăsta de aici?
Rămân perplex la o astfel de întrebare. Adică ce-și închipuie neamțul? Că trăim în pădure?
- Da, sunt, desigur, unele chiar mai frumoase ca ăsta! îi dau eu replica, oarecum iritat de întrebare.
- Dar la voi sunt străzi cu asfalt, așa ca astea?
Asta e deja prea mult. Sunt de-a dreptul enervat. Adică ăștia cred că noi abia am coborât din copaci? Om fi noi est-europeni, dar nici chiar așa. Îi dau bună-ziua individului și plec, bodogănind de unul singur pe stradă.

Într-o altă duminică mă îmbrac frumos și merg să mă plimb și să mai văd lume bună prin Klagenfurt, oraș nu prea mare, cam ca Târgu-Mureș al nostru, dar care-mi face o impresie extraordinară de amestec între medieval și modern. Vizitez centrul istoric, Palatul Parlamentului local, apoi mă retrag într-un parc, pe o bancă, la umbră.
Lângă mine se așază o superbă blondă, nu foarte tânără, dar cu un aer sportiv și tineresc în ciuda unor mici semne de trecere a timpului. Ne studiem o vreme pe furiș, cu coada ochiului, se pare că interesul e reciproc, intrăm în vorbă de una, de alta, aflu că lucrează ca secretară la Parlamentul din Klagenfurt, dar că e „de viță nobilă” și are și un mic castel moștenire de familie pe undeva prin munții din apropiere.
Vorbim de toate, un pic de politică, atât cât îmi permit într-o țară străină și cu o femeie străină, un pic de istorie europeană, unde eu mă dovedesc chiar mai tare decât ea, despre țara mea unde ea a fost cândva ca turistă, invitată de prieteni români din Cluj.
Apoi e rândul meu să mă laud puțin, îi spun că la mine în țară sunt profesor, predau istorie și științe sociale la un liceu.
- Da, dar aici lucrezi în construcții! îmi dă ea replica zdrobitoare.
- Dar de unde știi? întreb eu mirat.
- După mortarul rămas pe brățara de la ceas... - răspunde ea zâmbind.
Cad instantaneu în depresie, mormăi un „bună ziua” și „mi-a făcut plăcere”, apoi o tai spre stația de autobuz, trist și dezamăgit de viață.

E sfânta duminică de Rusalii și patronul mă ia cu el într-o vizită de prietenie la o familie vestită și înstărită din zonă, cu case somptuoase și lucruri de epocă valoroase prin case. De cum intrăm patronul mă prezintă:
- Dânsul e român...
Ca și cum le-ar fi destăinuit că sunt un infractor vestit, toți ai casei fac ochii mari și se uită speriați de jur împrejur, ca nu care cumva să le fur vreunul dintre obiectele de preț de prin salon.
Patronul observă și râde de reacția lor, vorbindu-le calm:
- Stați liniștiți, în țara lui omul e profesor, om serios, nu vă faceți griji...
Toată familia devine deodată mai politicoasă cu românul ajuns pe neașteptate în casa lor. După vizită patronul îmi povestește că înaintea mea au mai lucrat niște români în zonă care s-au făcut vestiți prin furturile comise de prin case, de prin garaje și ateliere, mai ales din casele de vacanță nepăzite.

Așa trece vara, cu muncă pe brânci, cu vizite alături de patron, nu doar prin Austria, ci și prin Italia, Elveția ori Franța, după unele lucruri mai deosebite ori materiale de construcții mai speciale, omul e mulțumit de tot ceea ce i-am construit, de grădina de iarnă, „wintergarten”, de aripa nouă a casei, de izolații, finisaje și zugrăveli, de lacul artificial și pontonul construit lângă el, de garajul nou pentru colecția de motociclete, unde una dintre ele îmi face mereu cu ochiul, o Yamaha superbă pe care mă lasă uneori s-o încalec duminica pe străzi mai neumblate. Îmi trec gânduri hazlii prin cap, ce-ar fi s-o tai într-o zi cu motocicleta spre România, îmi vine să râd de gândul copilăresc, aș fi prins urgent pe autostradă.
Mai grele sunt uneori nopțile decât zilele. Deși sunt rupt de oboseală după o zi de muncă, adesea adorm cu destulă greutate. După lecțiile de germană, cu dicționarul pe genunchi ori în fața calculatorului, vine dorul copleșitor de țară, n-am mai auzit o boabă românește de atâtea luni, încep să visez în germană, mă trezesc uneori în zori, privesc minute în șir, cu lacrimi în ochi, soarele răsărind și știu că acolo e țara mea, văd în fața ochilor casa mea, copiii și soția, Dealul Cetății de deasupra și Someșul curgând de cealaltă parte a luncii splendide în care se cuibărește ca-ntr-o oază de verdeață satul meu.

Și așa sosește și toamna cu ploile și răcoarea ei și odată cu ea încheierea muncii mele în șantier, despărțirea de Austria și plecarea spre țară. În ultima seară familia patronului îmi organizează o masă de adio, iar a doua zi patronul mă duce cu mașina până la autostradă, la întâlnirea cu autocarul plin de români care vine din Spania. Despărțirea e emoționantă, totuși am petrecut o vară fierbinte împreună, cu bune cu mai puțin bune, oamenii au fost domni cu mine, atât cât s-a putut.
Autocarul sosește în Griffen, lumea voioasă coboară pentru o relaxare de o jumătate de oră, aud pentru prima oară vorbind românește după atâtea luni, inima îmi bate nebunește și mi se umplu ochii de lacrimi.
- Vezi? îmi zice patronul. Acum ne putem înțelege mai ușor, te descurci binișor cu germana, de-acum am putea colabora mai bine la muncă, dar trebuie să pleci. Poate mai revii la anul, mai ținem legătura, te mai sun dacă am nevoie...
- Da, da.. răspund eu mecanic, convins în sinea mea că nu ne vom mai vedea vreodată. Mă voi întoarce la școală, acolo e viața mea și de acolo sper să ies cândva la pensie.
Șoferul dă semnalul de adunare cu un fluier ca la fotbal, lumea urcă în mașină, autocarul se pune în mișcare, e veselie mare, doar eu stau încremenit în scaunul meu și am lacrimi pe obraji.
- Ce faci, omule? Plângi? mă admonestează unul. Te cred și eu că plângi după viața din Austria. Voi ăștia de pe Austria o duceți mai bine și sunteți mai bine plătiți ca noi de pe Spania, am auzit de la unii că luați aproape dublu la oră. Nu-mi poți face și mie lipeala cu vreun patron de pe-aici?
Eu nu zic nimic. Ce știe omul? Eu plâng că scap de străinătate, că sunt acum cu ei , așa cum sunt ei, buni-răi, sunt români de-ai mei și-i aud vorbind românește, că pornesc pe drumul spre casă și mâine dimineață, dacă nu intervine nici un incident, voi fi din nou la casa mea, cu familia mea, în satul meu, sub Dealul Cetății sub care am crescut și am trăit o viață și lângă Someșul care mi-a scăldat copilăria și mi-a legănat visele pe valurile lui.