Oricât s-ar fi ținut el, Niculae, să-și ascundă de Mărie și de copii neputințele, n-a reușit. Și gândindu-se bine și-a dat seama că, oricum, la vârsta lui, sfârșitul nu-i mai poate fi departe, dar până atunci se va strădui, cât va putea, să nu-i fie povară Măriei și nici copiilor care aveau necazurile lor. Nu-i era frică de plecarea lui de pe această lume. Toți cei ce au viețuit pe aici au trebuit să plece mai devreme ori mai târziu. Puțini dintre aceștia mai sunt în amintirea cuiva, chiar dacă cei de acum se folosesc de cele făcute de ei, de case, de pământul ce l-au agonisit, de livezile și viile ce le-au sădit. Iată-se pe el, își aduce aminte de moșul său din partea tatălui destul de rar, doar atuncea când merge pe jos înspre via din Rusu ori spre sfoara de pământ pe care o are pe Șesul ăl sarbăd. Atunci merge pe potecuța ce străbate progadia. De cele mai multe ori, la intrare se împiedică de o piatră care de abia se vede că iese din pământ. Ba, odată, când era foarte cald, s-a desculțat și acea piatră de care s-a împiedecat a făcut să-i țâșnească sânge din degetul mare de la piciorul drept. El știe de ce se împiedecă de acea piatră care e tot ce a rămas din piatra de mormânt a moșului său. Sigur, acest înaintaș al său vrea de Dincolo, unde este acum, să-i aducă aminte de el. Și-și aduce aminte, dar foarte puțin, că acesta a murit la peste optzeci de ani, poate că la atâta cât are el acum. De câte ori se împiedică de piatra aceea nu uită să spună o rugăciune, în gând, pentru sufletul lui și nu uită să-l pună și pe pomelnicele ce le dă la biserică pentru cei morți din neamurile sale. Și-și mai aduce aminte, de parcă ar fi fost ieri, și despre altele din timpul tinerețelor lui. Iată-l, parcă acum îl vede pe tânărul, pe atunci, Aleman, care a venit, nu după multă vreme după ce el a fost ales primar, trimis de la Sibii notar în satul lor. Ce bine și pe înțelesul lui i-a explicat acesta de ce s-a îndreptat armata română spre Buda-Pesta, atunci în 1919, și cum a eliberat ea Ungaria de comunism. Atunci nu înțelegea prea bine ce este comunismul și de ce este el dăunător. Acum înțelege, mai ales după ce a citit în "Scânteia" adusă de Oanea lui Țărinoi că Iuliu Maniu, cel care a fost în fruntea Consiliului Dirigent care a condus un timp Transilvania după plecarea stăpânirii maghiare și cu care el chiar a dat mâna de câteva ori, a fost judecat și condamnat la 104 ani de închisoare și de două ori la muncă silnică pe viață. Și mai spunea în acea gazetă că aceste pedepse au fost dorite de întregul nostru popor. El n-a auzit pe la ei prin sat ca cineva să fi dorit aceste lucruri și nici cei, care se duc pe la târgurile din Sibiu, Ocna, ori Șeica, n-au spus că ar fi auzit ca cineva să-i fi dorit rău acelui om. Deci sunt minciuni scrise la gazetă. Tot minciuni au fost și cele scrise în aceiași gazetă imediat după ce s-au schimbat banii în vara trecută "pentru șleahta speculanților si îmbuibaților de tot felul, ziua de ieri a fost o zi a groazei, a panicei și a turbării. Marii rechini ai speculei trăseseră obloanele prăvăliilor și începuseră să-și care mărfurile în casă."
Oare, se gândea Niculae, a fost o zi de groază doar pentru cei ce au făcut speculă? Dar pentru cei tineri care s-au nimerit sa le facă părinții nunta în dumineca aceea, după sâmbăta în care s-au schimbat banii, ce a fost? Ce au mai putut face cu banii din darul de la nuntă? Că de schimbat n-au putut numai 5 milioane și, dacă pentru un leu schimbat trebuiau să dea dea 20.000 de lei, cu ce s-au ales? Oare ăștia tineri care și-a strâns bani să-și facă o casă, ori și-au început casele cum se vor descurca? S-or fi gândit cei ce au dat legea și la aceștia? Bag de seamă că nu. Și iarăși i-a mers gândul la notarul Aleman și la cele spuse de el despre comunism atunci, nu la multă vreme, după celălalt mare război.
I-a mai zburat gândul și la sașii care erau destul de mulți și aveau casele pe drumul ăl mare ori pe cel care duce spre biserica lor cu turnul aplecat. Acuma sunt mai puțini, doar copii și bătrâni. Ceilalți au fost duși să lucreze, ca robii, prin pustietățile Rusiei.
La astea și la multe altele se gândea Niculae mai ales seara după ce se culca și înainte de a adormi.
În seara aceea, gândul iar l-a dus spre tinerețile sale. Se vedea la strana din biserică ținând în mână Cartea, din care cetea Apostolul înainte ca părintele Cornel să deschidă Sfânta Evanghelie. Pentru treaba asta a umblat prin Ocna pe la doftorul Lupu care i-a scris pe o hârtie ce ochelari să-și cumpere. Îi plăcea să citească din ceea ce au scris Apostolii. De la o vreme, după ce începea, ar fi putut să nu se mai uite pe carte că toate îi veneau în minte așa cum erau puse acolo. Îi plăcea să asculte evangheliile cetite de părinte cu glasul domol. Și pe acestea le știa aproape pe de rost, dar cel mai mult îi plăcea cea pe care o auzea, an de an, în Săptămâna Luminată, cea de la Luca. Și, într-o seară de toamnă târzie, a adormit având în gând această Evanghelie. Se făcea că părintele cetea iar el dintr-odată nu i-a mai auzit glasul, era acum pe un drum mărginit cu flori ca cel din Lunca ai frumoasă unde-și avea el via. Înaintea lui mergeau, cam la douăzeci de pași doi oameni. Știa cine sunt, chiar dacă nu i-a văzut la față. Unul era apostolul Luca iar celălalt un om, pe care-l chema Cleopa. În depărtare se vedea un sat. Trebuie că acesta este Emausul, și-a zis Niculae. Parcă a mai fost pe aici, și tot într-un vis. Doamne, dar nu visez că toate par atât de reale. Uite ce bine seamănă aceste locuri cu cele de la noi, cu pajiștea pe unde pasc vitele noastre. Deodată, pe lângă el trece un om și se alătură celorlalți doi. Fără îndoială este EL. Cei trei vorbesc despre Înviere.
Atât de rău îi pare că s-a trezit din vis! Stă culcat pe spate în camera lui, cu ochii la grinzile de lemn care susțin tavanul. Nu se miră când, ca prin farmec, grinzile dispar și în locul lor se ivește o scară atât de lungă încât se pierdea printre stele. Începe să urce. Urcă într-una, și nu simte nicio oboseală, ba, dimpotrivă, parcă-i cresc puterile. Își dă capul pe spate și acolo sus, vede clar, se deschide o ușă prin care iasă o lumină aurie.