Cum era să mor deocheat

Nu am crezut niciodată în deochi și în alte parascovenii paranormale, până când nu am dat cu capul de ele și am crezut că nu mai scap viu.
Pentru că certificatul meu de naștere arăta de parcă făcuse cele două războaie mondiale plus ceva revoluții adiacente, în cele din urmă mi-am luat inima în dinți și m-am dus până în Reghin, orașul în care parcă cu sute de ani în urmă m-am născut.
Când am ajuns la primăria din Reghin am aflat că un văr îndepărtat al meu lucra ceva ca un soi inspector pe la compartimentul agricultură, așa că am așteptat la el în birou până urma să îmi fie gata copia după certificatul de naștere. Colega lui de birou era o brunetă focoasă între două vârste, cu niște ochi negri superbi și expresivi dar care aveau ceva care m-a înfiorat. Nu mai sunt eu în floare vârstei ca să li se pună femeilor pata pe mine, ba aș zice că mai degrabă invers, dar se pare că ea a fost excepția care confirmă regula. Ana, fiindcă așa se numea doamna a lăsat vraful de dosare la o parte, mi-a făcut o cafea și a scos un album de familie, unde am putut vedea ce frumusețe fusese ea în tinerețe. Nici acum nu era o femeie urâtă fiindcă anii au trecut frumos peste fața ei, fără să lase prea multe urme. Era aproape ascunsă după ficuși mari și trandafiri japonezi de pe birou iar de la geamul ei se vedea parcul central și parcă aș fi fost interesat mai degrabă de marea de verdeață de afară decât de turuiala ei, dar am tăcut și am răbdat ca să îmi merit cafeaua. Între timp vărul meu a fost sunat de fetele de la starea civilă să se ducă după certificatul meu.
S-a întors la timp ca să mă scape de turuiala obositoare a Anei și m-a instalat pe fotoliul lui ca să mai vorbim de ale noastre. Se vede treaba că Anei nu i-a convenit situația fiindcă atmosfera s-a răcit considerabil în birou.
Tocmai mă pregăteam să îmi caut o scuză plauzibilă să pot pleca când am uitat cu totul de gândul plecării. După o ușoară bătaie în ușă și după ce vărul meu a răspuns în birou a intrat cea mai frumoasă fată care mi-a fost dat să văd și zău că nu am văzut puține la viața mea.
Era frumoasă și părea să aibă în jur de 25 de ani. Îmbrăcată cu un taior dintr-o stofă ușoară și o fustă cu două-trei pliuri părea desprinsă din revistele de modă. Părul auriu îl avea prins cu o bentiță de un roșu ca de mărgean vorba cântecului. Nu mi-a plăcut niciodată să folosesc sintagma „tăcere asurzitoare” dar prin asociere prin minte nu mi-a trecut altceva decât „o simplitate țipătoare”. Pe ea se putea pune oricând eticheta de prințesă a bunului gust. Părea conștientă de farmecul pe care îl răspândea pentru că avea un zâmbet abia perceptibil atunci când a intrat. S-a lămurit repede că are treabă cu vărul meu așa că i-a explicat în câteva cuvinte despre ce este vorba. O să mă scuzați dacă nu știu despre ce au vorbit. Vorbeau ceva acolo dar eu nu mă puteam concentra deloc din cauza vocii ei melodioase care susura ceva dar nu știu ce. La un moment dat s-a aplecat peste birou să semneze ceva pe actele din fața ei și prin decolteul cuminte privirea mea lacomă s-a putut strecura hoțește. A observat, zâmbetul i s-a accentuat în mod imperceptibil, o ușoară roșeață i-a cuprins pomeții, dar ea a semnat mai departe hârtiile acolo unde îi arăta verișorul meu.
Clipa cât o eternitate a luat sfârșit și ea s-a ridicat așezând în geantă hârtiile și într-o clipă a fost gata de plecare. Dacă nu îmi venea repede ceva în minte avea să plece, să fie pierdută pentru totdeauna. Și atunci, cu neuronii încordați la maximum mi-am adus aminte de volumul din sacoșă, l-am scos cât am putut de repede și l-am întors cu coperta din spate, acolo unde aveam o fotografie, spre ea. Așa cum m-am așteptat chiar dacă nu a izbucnit în râs pe buzele ei s-a ivit un zâmbet larg.
— Da, știu, am spus eu repede. De Barbă Albastră s-a mai auzit dar de Barbă Verde încă nu.
Din cauza unor setări greșite din tipografie în fotografia, altfel destul de reușită, barba mi-a ieșit verde cu totul. Nu eram sigur că a priceput aluzia așa că am continuat:
— Dacă vrei să îți dau cartea cu autograf va trebui să îmi spui cum te cheamă.
Vărul meu a dat să intre în vorbă și să-mi citească numele ei de pe actele pe care le avea în față dar i-am făcut semn să tacă.
— Imelda, a spus ea și zâmbetul i s-a accentuat.
M-am aplecat peste carte să scriu autograful și în timp ce îl completam am continuat:
— Dragă Imelda, chiar dacă atunci când am scris cartea asta nu te cunoșteam am avut o bănuială că odată și odată ne vom întâlni așa că în una din povestiri este vorba chiar de tine, așa cum îmi imaginam acum câțiva ani că o să arăți.
Mai folosisem fraza asta de câteva ori și de fiecare dată a avut același succes indiferent de vârsta și înfățișarea celei căreia îi era adresată.
I-am întins cartea și am ocolit biroul apoi am spus:
— Dacă ți-aș fi dat cartea la lansare în mod sigur te-aș fi sărutat ușor și cast pe ambii obraji.
Am așteptat să văd cum reacționează și cum nu părea cine știe ce bulversată am continuat:
— Chiar dacă îți dau cartea într-un anost birou de primărie nu văd de ce m-aș lipsi de această plăcere.
Înainte de a-i da timp să se dezmeticească, am mai făcut un pas și am prins-o ușor de umăr și am tras-o spre mine: buzele mele s-au lipit de obrajii ei catifelați ca piersica iar mâna mea a strâns lacomă umărul simțindu-i pulsația sângelui în palmă.
Am oftat adânc, m-am depărtat puțin și i-am spus încet:
— Este pentru prima dată când îmi regret vârsta, greutatea și starea civilă…
M-a privit în ochi și a avut o replică care m-a făcut să cred că este și deșteaptă nu numai frumoasă:
— Vârsta este cea pe care o simțim, pentru greutate s-au inventat cure de slăbire iar dacă nu sunteți cumva de religie catolică s-au inventat și pentru starea civilă remedii.
Zâmbetul ei s-a accentuat și deși am fost tentat să o sărut pe buze am mai sărutat-o odată pe obraji și i-am zis:
— Du-te acum că e mai bine… Ți-am lăsat sub autograf emailul meu, după ce citești cartea poți să îmi scrii. Sau dacă vrei ne găsim pe Facebook.
A ieșit și s-a pierdut de-a lungul molaticei poteci a coridoarelor primăriei. „De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas?” am întrebat eu coridorul pe care ea s-a pierdut în depărtare, spre scările care duceau la ieșire.
Când m-am întors în birou, vărul meu clătina dojenitor din cap iar dintre frunzele dese de trandafir japonez am văzut unul din ochii Anei săgetându-mă. Acum nu mai părea negru ci aproape vinețiu.
S-a ridicat brusc în picioare iar albumul cu pozele ei din tinerețe a căzut cu zgomot jos.
— Văd că aici nu mai este nevoie de mine, a spus ea și înainte de a ieși m-am mai fulgerat odată cu ochii ei ca de tăciune.
Cred că au trecut două, poate trei minute de la plecarea ei când am simțit o durere cumplită în tâmplă. În stomac am simțit un ghiont de parcă plăcinta cu mere mâncată de mine mai devreme în gară ar fi căpătat o voință proprie și voia să vadă lumea cu proprii ei ochi. Vărul meu a văzut că e ceva în neregulă cu mine pentru că m-a luat de mână și m-a condus repede la o toaletă din apropiere. Am avut noroc că am găsit o cabină liberă și m-am așezat în genunchi săgetat de durere. După câteva minute când mi-am revenit cât de cât m-am întors în birou și l-am rugat pe vărul meu să-mi caute o pastilă ca să-mi treacă durere de cap.
— Tu n-ai nevoie de pastile, mi-a spus el cu un zâmbet ușor. Tu ai fost deocheat.
M-a împins până în fața unei oglinzi și mi-am văzut fața cadaverică de o culoare alb-cenușie iar ochii îmi erau înfundați în orbite încât abia mi se mai vedeau.
M-am sprijinit de biroul lui și am spus cu glas pierit:
— Eu nu cred în prostii de astea și apoi cine naiba să mă deoache pe mine?
Vărul meu nu mi-a răspuns ci a arătat numai din ochi spre biroul Anei.
Am ridicat doar din umeri și am spus cu aceeași voce slabă:
— Nu cred și gata. Tu stai toată ziua cu ea în birou. Pe tine de ce nu te deoache?
Nu a răspuns nimic ci și-a prins numai cu două degete cravata de un roșu strălucitor și mi-a scuturat-o în fața ochilor. A ieșit apoi pe coridor și strigat:
— Maria, vino te rog până la mine în birou!
În numai două minute o femeie de serviciu, îmbrăcată într-un halat alb și-a făcut apariția.
— Da domnu șef, m-ați chemat? a întrebat ea dar nu a mai așteptat răspunsul fiindcă a dat cu ochii de mine.
Și-a pus mâna la gură și a spus dintr-o suflare:
— Tulai Doamne dragă domnule ați fost deocheat.
Între timp vărul meu, pățit se vede de mai multe ori a căutat într-un sertar și a scos o cutie de chibrituri și o cană de cafea pe care a umplut-o cu apă.
Femeia de serviciu a luat câteva bețe, le-a dat foc apoi le-a dat drumul în apă.
— Ca plumbul s-au dus la fund, a exclamat ea uimită. Așa ceva nu am mai văzut…
M-a pus să zic Tatăl nostru, l-a zis și ea apoi m-a pus să beau din apa cu tăciunii de la bețele de chibrituri.
M-a luat o slăbiciune groaznică și m-am așezat pe fotoliul ce mai apropiat unde am început să casc aproape să-mi rup fălcile.
— Ei te mai doare capul? m-a întrebat Tinu. Mai vrei să-ți aduc vreo pastilă?
Luat cu insolitul situați am și uitat de simptomele mele. Era mai ușor să le bagi în seamă când există decât atunci când dispar dar fără îndoială că nu mai aveam nimic iar durerea cumplită de cap dispăruse ca luată de vânt.
— Ei asta să vă fie învățătură de minte, mi-a spus protectoare Maria. Să nu mai veniți niciodată la domnul Valentin fără să aveți ceva roșu pe dumneavoastră.
A coborât puțin glasul și a continuat:
— Nu știu ce-i cu Ana asta dar a deocheat pe toată lumea din primărie așa că mai bine să vă păziți.
A plecat iar eu am luat-o pe urma ei, nu înainte de a-mi prinde la rever una din florile stacojii ruptă din trandafirul japonez al Anei, numai așa pentru orice eventualitate, în caz că o întâlnesc cumva până la ieșire.