În somn îți era frig
ca atunci când ai uitat mănușile în taxiul ce te-a dus la gară
Era prea frig să mai alergi după iluzii
ai preferat să urci în vagonul ce te-a purtat
la o altă adresă.
Vuiau
copacii loviți de viscol
muzica lor era stranie la fel de ciudată ca și chipul îmbătrânit ce ți-a ieșit în cale. Avea prea multe riduri care se intersectau cu zâmbetul strident în care se scăldau regrete ca niște corăbii scufundate cu pânzele rupte de furtuni din alte timpuri.
Fața era a bătrânei ce te
privea ca și când ai fi fost înghițit de o maree iar tu zbătându-te te înlănțuiai și mai mult.
Iona de-ai fi fost și marea te-ar fi născut a câtă oară!
Însă ochii bătrânei te-au condus într-un labirint printre geamantane prăfuite,
ziare din care se desprindeau fragmente de oameni ai altor timpuri,
sticle răsturnate din care veacul fugise, un veac scufundat compromis de credința în nemurire,
păianjeni cu pânze groase revărsate în valuri.
Tu știai că drumul tău nu este acolo
doreai să ieși la suprafață.
La suprafața lucrurilor
printre lăstari de iederă
care lacomi te-ar fi încercuit să crească odată cu tine.
Să rupă din tine ramuri noi care înmulțindu-se să ajungă la cer.
Tu nu mai erai același
nici măcar cuvintele nu-ți mai aparțineau.
Ca și când te-ai fi desprins din trupul de pământ pentru un altul străveziu.
Târziu în noapte tăcerea te răscolea,
știai că poți să pierzi
răbdai încredințat că mugurii dimineții vor pune capăt coșmarului. Ca un soldat vrednic
ai sfâșiat noaptea de parcă te-ai fi luptat cu o fiară al cărei sânge
scurs în văzduh a adus zorile.