Era împreună cu prietenul său, Șiu, și cu sergentul Miron pe pontonul grănicerilor. Povesteau câte în lună și în stele. Era într-o duminecă după masă și primiseră învoire să se plimba prin sat. Lângă ponton alți câțiva soldați, proaspeți veniți pe frontieră, de la Brăila, făceau baie. Apa era destul de mică, abia le ajungeau până sub piept. Se stropeau unul pe altul, făceau gălăgie, iar din când în când câte unul urca pe ponton să se încălzească la soare. La un moment dat, au auzit un fâșâit ușor și apoi au văzut un porumbel ce s-a lăsat ușor,ușor, în jos pe scândurile ce se legănau. Miron s-a apropiat și a dat să-l prindă. N-a putut. Apoi și el împreună cu Șiu au încercat a pune mâna pe el. N-a reușit niciunul, dar nici porumbelul nu dădea semne că ar vrea să zboare, poate nu mai putea. Se jucau, parcă de-a prinselea. La un moment dat, Nuțu simțind că transpiră și-a dat jos rubașca rămânând doar în maieu. În acel moment porumbelul făcu un salt neașteptat și i se așeză pe umărul drept. Și acolo a stat o vreme ne dând niciun semn că ar vrea să părăsească acel loc. Abia putu Nuțu să-l ia în mână și să vadă că pe micul inel de aluminiu ce-i înconjura un picioruș erau niște semne din alfabetul ceh ori poate polonez? Cum o fi ajuns aici la gura Dunării acest porumbel? Venea din Polonia ori Cehia și mergea...unde? Sau venea, de nu se știe unde, și se îndrepta spre țara lui de origine? Enigma era de nedezlegat. Dar poate va fi dezlegată la Brăila sau la București după ce-l vor trimite acolo. Deocamdată era mulțumit unde se afla și a început să ciugulească de pe palma lui Nuțu câteva firimituri de eugenie puse acolo de tovarășii săi.
Deodată cei de pe ponton simțiră că jos, în apă, s-a întâmplat ceva, Nu se mai auzeau clipoceli și nici strigăte. De acolo, de sus, se vedea cum unul din cei care cu câteva minute se bălăcea, dădea cu disperare din mâini, iar apa îl ducea încet, încet, la vale. La un moment dat, i-a dispărut capul în apă. Soldatul Șiu și sergentul Miron și-au lepădat într-o clipită hainele, au sărit în apă cu capul înainte și au înotat voinicește. În nici două minute unul îl trăgea de păr pe înecat, iar celălalt îl împingea de picioare. Au ajuns repede la mal și i-au făcut mișcări de resuscitare așa cum învățaseră la cursurile sanitare din cadrul complexului G.M.A. Dar fără niciun rezultat. I-a ieșit multă apă pe gură, dar bătăile inimii și pulsul au încetat. Au continuat acele mișcări minute în șir dar fără să reușească.
Soldatul murise. Când l-a văzut la față, Nuțu l-a recunoscut. Era soldatul Rață care sosise în unitate, în Brăila, în toamna trecută. La instrucția de front era greoi în mișcări, sufla peste măsură de greu la un efort mai îndelungat, cam toată lumea își bătea joc de el. Unii ziceau, mai în glumă, mai în serios, că a fost luat în armată în locul cine știe cui, care acuma huzurește cine știe pe unde. Lui Nuțu i s-au împăienjenit ochii. Acum două zile îl vizitaseră părinții, amândoi pensionari. I-a văzut, păreau a fi intelectuali.
Când Rață s-a întors de la ponton, după ce i-a condus, era cu ochii în lacrimi.
- Ia uite, bă, la el, cum mai plânge, ca unul de țâță, după babacul și mami a lui.