Noaptea e o ființă. La cele mai mici ore ale ei, când ceasurile încă își caută destinul zilei abia începute iar lumea nu știe încotro să trăiască, nopții i se aude respirația de animal de pradă și i se simt intențiile. Gheara ei invizibilă modifică tot ce clădește ziua, colții ei de beznă se înfig în orașe, în trecători, în cer și în arbori, jocul ei pervers al umbrelor diluează realitatea iar vacarmul tăcerii asmuțite asupra a tot ce nu are somn corupe, manipulează, pervertește. Doamna gri care ziua vinde covrigi pe strada mare se iubește dumnezeiește, în chioșcul ei, cu o umbră de bărbat trecut neobservat de toată lumea când soarele e sus pe cer. Noaptea i-a ridicat la rang de animale de rasă și le-a dat simțuri de vulcan. Teii din parc s-au deghizat în baobabi și găzduiesc pantere de tot felul, cu antilope în dinți dar și pitoni la capete de ramuri. Orașul doarme dar nu și coșmarurile locuitorilor lui, care se nasc sub semafoare de sânge și se grăbesc să intre în case, în paturi, în vise. Mii de don Quijote își armează lăncile de antene și se reped de pe blocuri să străpungă bulevardele și trotuarele, intersecțiile cu oamenii străzii cu tot, orfani de busole de lumină și văduviți de bucuria tumultului urban al fiecărei zile. Nu e nici ora două și miroase a eșec, leșuri umplu apartamentele sub formă de oameni dormind iar răsăritul e la o veșnicie distanță. Noaptea își face mendrele peste meridianul acestui tablou și mușcă din poveste cu poftă. Probabil se va sătura ori i se va face milă când orizontul va începe să se decoloreze la est. Sau poate nu.