Au începu să vină din război ficiorii plecați acum un an. Veneau nemaiavând acel obraz vesel, copilăresc, de la plecare. Unii aveau fire albe în păr și barbă, alții șchiopau, ori se sprijineau în cârji.
Numai de-ar veni și Ilie al ei că nici pe un pomelnic nu-l putea pune, la vii ori la morți, ca se se poată ruga popa lor pentru pacea și mântuirea lui, ori, doamne ferește, pentru odihnă veșnică. Au cam venit toți ori a venit în locul lor un plic timbrat din care taica popa citea de pe o hârtie că Oanea, Gheorghe ori Niculae a căzut ca un viteaz pentru Majestatea sa, împăratul și regele nostru. N-aveau de unde ști că Ilie al ei, acolo departe, undeva prin Moldova, a căzut prins de cei de o lege cu el, adică de români, cum a cerut îngăduință, alături de alții, ca să lupte în armata Majestății sale Ferdinand
- Ce grad aveai, și ce făceai în armata honvezilor ?
- Eram doar o cătană, dar fără pușcă, bucătar la o companie. Făceam zilnic de mâncare, ajutat de încă doi, pentru cam o sută de oameni.
- Bine, Ilie. O să faci de mâncare pentru compania ori chiar batalionul la care vei fi repartizat. Uite îți dau în primire doi cai și o căruță. Vei aduna, de pe unde trecem, cucuruz, grâu ori cartofi. Ai în aste două bidoane, de câte zece litri, ulei de floarea soarelui și mai ai, în sacul din șireglă, câteva tăblii groase de slănină. Îi destul pentru început. Și dacă ajută bunul Dumnezeu o să fie destul până vom ajunge în Budapesta ca să-i înlăturăm pe bolșevici.
Până a ajunge la Budapesta au trebuit să treacă Tisa. Acolo, lângă marele râu, erau bălți și lacuri mari acoperite cu Stuf. Fel de fel de păsări, speriate de zgomotul pe care armata în mișcare îl făcea, și-au luat zborul acoperind o bună parte a cerului Dar au mai rămas pe luciul apei o mulțime de gâște care pluteau majestoase. Cu un anume meșteșug au reușit românii să prindă multe. Ilie, cu ajutoarele sale au făcut supe, ciorbe gustoase și friptură.
- Păcat, zise comandantul, că nu putem să luam ce a mai rămas. Mâine, poimâine o să ducem dorul acestor bucate.
- Putem, domule maior să luam, dacă nu mâncarea, care se strică, să luăm gâște, pe care să le tăiem mai târziu
- Că, bine zici, așa vom face.
Au intrat românii, biruitori în Budapesta. Oastea ungurească era tot mai puțină. Comandantul lor, Bela Kuhn, a dat ordin să fie rechiziționate alimentele de bază de care va avea nevoie în lunga călătorie pe care se gândea să o facă. Voia să ocupe Transilvania pe care să o declare Republică sovietică și apoi să se unească cu rușii lui Lenin. Se gândea că astfel va face o mare republică socialistă care să cuprindă Ungaria, Transilvania, Basarabia și Ukraina, republică ce se va uni cu Rusia bolșevică. Visul de aur, socialismul biruitor, va deveni realitate. Și cântecul „Hai la lupta ce mare, rob cu rob să ne unim, Internaționala prin noi s-o făurim” va fi imnul statului ce va cuprinde tot globul pământesc.
Au intrat în Buda-Pesta unde au găsit sărăcie și foamete. Soldații români au împărțit pâine copiilor, au dat de mâncare sutelor și miilor de oameni sărmani, bucătăriile lor de campanie împărțeau mâncare săracilor.
- Domnule maior, ce-o fi în clădirea aia mândră de lângă Dunăre ?
- Îi parlamentul, adică locul unde se adunau cei ce dădeau legi, nu numai pentru Ungaria ci și pentru Ardealul nostru.
- Uită-te, Ilie, prin binoclu să vezi mai bine
- Văd acolo, pe clădirea mândră, un ceva cu două capete. Ce-o fi?
- Îi stema Austro-Ungariei, vulturul cu două capete.
- Uită-te mai bine, că mai este ceva
- Da, da, văd o pereche de opinci puse deasupra vulturilor.
- Ține minte, Ilie, și s-o spui și altora de acasă. Vulturii, care ne-au stăpânit atâția amar de ani, au fost învinși de opinca românească. Domnul-Dumnezeu a făcut dreptate drept credincioșilor săi