Ajuns acasă, primul lucru ce l-a făcut a fost să sune un nepot care avea telefon, să afle amănunte, asta în contextul în care bătrâna mamă era dată în grija lui, el trebuind să se ocupe de toate cele necesare pentru înmormântare. Uriașă i-a fost mirarea când nepotul i-a spus că buna trăiește, chiar azi a văzut-o, nu știe să i se fi întâmplat ceva, dar pentru siguranță să sune peste zece minute, merge să verifice mai sigur. Speranțele renășteau în inima bătrânului fiu, ușurând acceptarea pierderii suferite la urcarea în autobus. Într-adevăr telefonul al doilea i-a confirmat faptul că bătrâna trăia, vestea falsă ajungând la urechile soției, din gura unui văr al soțului, din sat, care de fiecare dată când trecea pe la ei era beat și înfometat, căutând cu dezinvoltură, prin oalele din bucătărie. Probabil, pentru a face impresie a inventat moartea, sperând să capete mâncare, ceea ce s-a și întâmplat.
Nu mai avea importanță, toate erau la locul lor, actele se puteau rezolva, pierderea banilor nu era o tragedie, Dumnezeu va avea grijă de hoț, bine că trăia bătrâna. Și bătrâna a mai trăit încă vreo zece ani, purtându-și singură de grijă zi de zi, urmărită îndeaproape de fiul de la oraș, care, pensionar fiind, o căuta tot mai des, afirmându-și într-o vreme tristețea ca bătrâna vedea foarte rău și-și gătea mâncare pe pipăite, în condiții neigienice. Noroc că toate ingredientele erau fierte, trecute prin foc. Ajungând oarbă de tot, s-a mutat la una dintre fiicele ei din sat, căreia, înainte de a-i înmormânta soțul, i-a îngropat fiica și ginerele, care își înmormântaseră fata, ca urmare a unui accident de mașină. Moartea se desfăta în neamul lor, uitând de batrână.
Dar a venit și vremea ei, a bătrânei mame, bunici, să plece, să lase totul trecând într-o lume mai dreaptă, mai bună. Locul de veci care i-a fost destinat nu mai era lângă soțul ei, mort cu cincizeci de ani înainte, dintr-un singur motiv, nimeni nu mai știa unde este mormântul lui, al tatălui, bunicului, vecinului. Primăria nu avea o hartă a mormintelor, atribuirea se făcea în teren, nu era sigur că nu nimerești, mort fiind, chiar deasupra dușmanului tatălui tău, de-o viață. Se săpa acolo unde nu existau urme ale vreunei înhumări, mai vechi sau mai recente. A primit și bătrâna un loc, neted și verde, să-și doarmă somnul de veci. I-au săpat groparii locașul, s-a adăpostit întru eternitate femeia, crucea de lemn de brad, la fel cu sicriul ce o adăpostea, au rezistat câțiva ani, sicriul topindu-se a redat-o pe femeie pământului din care se ivise cu peste nouăzeci de ani mai înainte, crucea putrezită și căzută nu făcea decât să lase locul disponibil altui trup părăsit de suflet, peste câțiva ani, nu prea mulți. Bătrânul fiu care între timp își mai pierduse din mobilitate, după o vizită în țințirim, în care a mai recunoscut ridicătura de pământ de deasupra mamei sale, a târguit cu un nepot căruia-i vânduse casa bătrânească și mălăiștea din față, să-i facă mormântului mamei sale un brâu din beton, hotar de neuitat între viață și moarte. Pământul este viu, pământul se mișcă, înghite tot, oseminte, istorie, povești de viață, amintiri vesele și dureroase. La câțiva ani de la târgul cu nepotul, la o expertiză de cartografiere a terenurilor comunei, bătrânul a constatat că un teren destul de însemnat ca suprafață, era asumat de nepotul căruia-i ceruse să facă mormântul mamei sale, asumare unilaterală, abuzivă, ilegală, demontată în cele din urmă. Dar nepotul nu făcuse , până atunci, mormântul bunicii. Demolase casa bătrânească, își făcuse o casă mare, cu etaj, uitând de înțelegerea cu bătrânul său unchi, uitare definitivă datorită dovedirii mârșăviei funciare descoperite la acțiunea de intabulare. Au mai trecut câțiva ani, într-o toamnă ploioasă, de luminație, de ziua morților, bătrânul fiu a cerut ajutorul fiului său, s-a dus cu mașina până la poarta țințirimului, a trecut dincolo de zidul din pietre de râu, a luat-o în stânga potrivit amintirilor, dar nu mai era sigur unde este mormântul mamei sale. Crucea de lemn lipsea, repere exterioare nu mai existau, prunii altădată apropiați mormântului dispărând și ei, movila de pământ se topise, pământul înghițise totul, fără urmă. Oricât s-a socotit bătrânul, încercând din memorie să-și amintească, nu a reușit să fie sigur. Nu știa și pace, nu mai recunoștea locul, terenul era neted, mormintele vechi de zeci de ani erau topite, pierdute în relieful zonei, cam pe-acolo, zicea el, mai la vale, morminte noi, proaspăt acoperite marcau terenul, fără însă a putea desluși unde odihneau vechii locatari ai țințirimului. Suferința lui uriașă, definitivă, fără leac, și-a ascuns-o de toți, mărturisind-o fiului lui cu câteva luni înainte de a muri, îi era rușine să afle lumea că și-a pierdut mormântul mamei, după ce al tatălui era dispărut de zeci de ani. Toată viața lui după pensionare alergase după terenuri, muncea enorm, cumpăra terenuri, muncea și mai mult, făcea bani, se și judecase în tribunal cu niște vecini, dar cel mai mic și cel mai important teren din viața lui, mormântul mamei sale îl pierduse, îi fusese furat de pământul strămoșesc în complicitate cu neglijența, uitarea și răutatea omenească. S-a trezit, deodată, fiu fără părinți, mormintele lor i-ar fi dat cumva o legitimitate pământeană, venea de undeva, avea un loc de pornire în lume, dar așa nu mai avea nimic, totul era pământ, totul era uitare. Oricâte lacrimi ar fi vărsat bătrânul, tot singur ar fi rămas. Singur și neiertat pentru pierderea istoriei neamului, neiertat cel puțin de el însuși, vindecat însă într-o clipă, prin forța unui gând nou, prin puterea covârșitoare a iubirii pentru mama lui și a credinței în Dumnezeu.
- Iartă-mă, te rog iartă-mă! nu mai e mult și ne vom întâlni, te voi găsi... va fi bine.