A văzut-o o singură oară, pe scena unui teatru bucureștean oarecare și i s-au topit instantaneu toate barajele și digurile stăpânirii de sine, cele care îl făcuseră un bărbat inabordabil, dur și rece atâta amar de vreme: se îndrăgostise. Și actrița îl remarcase pe el, cum stătea așa chipeș și emoționat în rândul al doilea. O altă reprezentație a piesei în care jucase ea nu a mai avut loc, așa că el a trăit cu balastul secret al surprinzătorului sentiment nouă ani, până când au apărut rețelele sociale și a regăsit-o pe actriță. I-a scris un mesaj, i-a zis "mersi de prietenie", ea l-a recunoscut imediat, a zis "bună" și atât. Cu timiditatea nu te pui. După alte șase luni i-a scris din nou, cu mâini tremurătoare: ești în București? Nu, i-a răspuns ea după iarna ce stătea să vină și după primăvară. Apoi, peste nenumărate luni fără mesaje, el s-a însurat și ea s-a măritat, același cartier dar cumpărături în piețe diferite deși visau și oftau în același parc, niciodată cu perechile lor și niciodată la aceeași oră. Aveau ghinion temporal. După divorțuri, mirobolant petrecute cam după aceiași șase ani de căsnicie a amândurora, l-a întrebat ea pe el dacă e în București. Nu, i-a răspuns el tot după două anotimpuri, de data asta vara și toamna. Aveau și ghinion geografic. Alți cinci ani nu s-au mai căsătorit. Se spune că se gândeau unul la altul, d-aia. Și sperau. El i-a scris un nou mesaj după doi ani: ești în București? Nu, i-a zis ea. Era la Periș. După încă un an, a întrebat ea: ești în București? El era la Titu. Nu s-au mai întrebat nimic vreme de unsprezece ani, când s-au întâlnit întâmplător la Casa de Pensii a sectorului. Nu și-au mai pus nicio întrebare, doar s-au privit trei secunde în ochi, s-au îmbrățișat și au ieșit de mână. Erau amândoi, din nou, în același loc din București, de data asta unul pentru altul, deși viața le rămăsese acolo, într-un oarecare teatru bucureștean, ea pe scenă și el în rândul al doilea.