agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-11-20 | [This text should be read in romana] |
După seara minunată în care s-au exprimat atâtea sentimente, convingeri, credințe frumoase, viața noastră, a mea și a Letiției a intrat într-o nouă perioadă de acomodare. Trebuia în primul rând să ne reacomodăm unul cu celălalt, realitățile vieții noastre erau altele, eu, în primul rând eu trebuia să o simt pe Letiția exact așa cum era, cu limitele ei fizice și psihice, avea trebuință de o atenție sporită, dar nu accepta cocoloșeala și dulcegăriile inutile, încercam să-i rețin noile obișnuințe și necesități, adaptându-mă la ele. Pe de cealaltă parte, eu aveam câteva trebuințe dimineața și seara, în zilele în care voiam să exersez mișcarea cu ajutorul cârjelor, sau să mergem undeva cu mașina. De obicei foloseam mașina o zi pe săptămână, când făceam cumpărăturile împreună cu Letiția, și, de asemenea, o vizită în firmă pentru monitorizarea activității și discuții cu cei doi directori. Antrenamente făceam în alte trei zile pe săptămână, dar intense și tot mai de lungă durată, ajungând la cinci ore pe zi. În ziua în care exersam cățărarea pe scări eram epuizat, spre final îmi tremurau mâinile și picioarele din cauza efortului.
Letiția făcea și ea, zilnic, câteva exerciții pentru întărirea musculaturii umerilor și pieptului și diminuarea durerilor care îi mai însoțeau ridicarea și coborârea brațelor. Recolta toamnei, mult diminuată din start, prin restrângerea suprafeței cultivate, dar și prin neglijare, ne-au adunat-o Mioara cu Marcel, cel mai mare volum de muncă fiind la culesul merelor din mini livada de lângă casă, dar și din cea mare de pe terenul de peste drumul către garaj, în care erau mai puține din cauza neglijării, dar și a furturilor. Pentru fructele din livada externă, Mioara și Marcel și-au mobilizat într-o sâmbătă câțiva colegi de muncă împreună cu familiile, care au terminat totul în câteva ore, fiecare păstrându-și fructele culese. I-am invitat pe toți la o bere, în foișor, iar în timpul discuțiilor unul dintre oaspeți și-a exprimat dorința de a afla prețul terenului, în vederea construirii unei case. I-am spus că, nepreocupându-mă vânzarea nu aveam idee, dar îi voi comunica într-un timp scurt condițiile de vânzare. După plecarea lor, rămași cu Mioara și Marcel, am evaluat solicitarea, concluzia comună fiind că n-ar fi de ratat prezența ca vecin a doctorului cu familia, oameni serioși și harnici, după spusele Mioarei și cantitatea de fructe recoltată. Chiar el a mărturisit că era țăran, de loc dintr-o zonă pomicolă, crescând în mijlocul livezilor de pomi fructiferi. Când i-am comunicat prețul, a fost de acord, spunându-ne că în scurt timp, poate, ne va aduce încă un cumpărător pentru parcela rămasă, dorind și el, la rândul lui, să-și aleagă vecinul. Niciunul dintre ei nu a început construirea casei, înconjurându-și doar terenurile cu garduri simple din sârmă ghimpată, ca limită de proprietate, sau poate și pentru a-și feri recolta viitoare de fructe de acțiunile răufăcătoare ale hoților. Toate toamnele sunt frumoase, la o anumită vârstă fiecare anotimp pare tot mai însemnat în timpul ce a trecut, am trăit cu Letiția o toamnă incredibilă, în care ea se vindeca tot mai bine, eu munceam tot mai mult tocind cârjele și scările, eram din nou pregătiți pentru iarna care bătea la ușă, prietenii, fără să ne fi uitat, ne vizitau mai rar în grup, având și ei viața lor, Mioara trecea săptămânal pe la noi, îmbrățișând-o de fiecare dată pe Letiția aproape senzual, săruturile lor fiind întotdeauna, când eram doar noi trei, atingeri delicate ale buzelor, la un moment dat ne-a trecut pragul doctorul care ne cumpărase terenul împreună cu familia, venise până la proprietate și voia să vadă cum suntem. Cei doi copii, o fată de 16 și un băiat de 17 ani, erau destul de plictisiți de vizită, dar când Sergiu a realizat că ascultam Eagles, U2, Scorpions, Pink Floyd a devenit mult mai interesat de prezența la noi în grădină, mai ales după ce Letiția i-a servit cu sucuri și alune, susținând cu brio și discuția pe teme muzicale, teme pe care noi doi aveam mereu dezbateri interesante. Când Letiția i-a oferit câteva audiții deosebite dintr-o zonă pe care el n-o cultiva, opera în cele mai accesibile componente ale ei, arii celebre, dar și în cel mai fericit context al manifestării ei, concertele lui Pavarotti cu prietenii, Sergiu s-a convertit pe loc. I-a cerut Letiției permisiunea să mai vină, a-ntrebat-o dacă-i poate aduce un stick pe care să-și copieze muzica noastră, ne-a cerut câteva discuri din colecția Pavarotti &Friends, urmând să ni le restituie în zilele următoare. Venea singur, cu bicicleta, chiar și pe ploaie dacă era stabilită întâlnirea, întreba mereu de Letiția, amândoi am înțeles ce se întâmpla, pasiunea puștiului pentru frumoasa Letiția stârnind glume și aluzii subtile din partea Mioarei, care o avertiza râzând că trufandalele se plătesc scump. Eram la masa din bucătărie, în seara de Moș Nicolae, tradiția acestei reuniuni exista în viața Letiției, a Mioarei și a lui Marcel din vremea când aveau copiii mici și iubitori de mister, pe vremea aceea alternau locul, dacă de Moș Nicolae se întâlneau la Letiția, de Crăciun schimbau gazda, apoi, după moartea lui Mihai, obiceiul s-a întrerupt, copiii erau și ei mai mari, dar legăturile puternice dintre adulți îi făcea să nu-și dorească alte relații, alți prieteni de familie, reluând la un moment dat întâlnirile, mai întâi la Letiția acasă, acțiune care avea și un scop terapeutic, de scoatere a Letiției din starea depresivă în care viața, moartea brutală a lui Mihai, o aruncaseră, apoi după o vreme locul întâlnirilor era locuința lui Marcel și a Mioarei, casă spațioasă cu o curte mică și grădină de flori în față. După întâlnirea mea cu Letiția, situația a fost aceeași vreme de vreo doi ani, doar că vizitele Letiției se răriseră, de multe ori prinzând-o seara în grădina mea de trandafiri. Nu-mi povestise prea multe niciodată de prietenii ei, Letiția fiind o carte greu de deschis, cu mecanisme dificil de descifrat care să-i deschidă câte-o pagină, din când în când. Acest comportament zăvorât în cele mai ascunse locuri ale sufletului ei aveam să-l înțeleg cumva, mai mult să-l intuiesc într-o mică măsură după discuțiile cu Mioara din acele zile incredibile când prietena ei și a mea era plecată în excursia de studii cu abslovenții. Umilitoare zile, dar deschizătoare de drum. Din păcate un drum înfundat, extrem de important, esențial, dar înfundat. După atâta vreme de la întâmplarea fericită mă zbăteam ca un pește pe uscat, după o muncă infernală băteam pasul pe loc, stăpâneam destul de bine tehnica vieții în cărucior, îmi gestionam reflexele fiziologice și necesitățile igienice, dar picioarele nu mă ascultau, mai mult decât deplasarea greoaie și nesigură, după pregătirea cu ajutorul cuiva, prin montarea ortezelor, (din pricina dificultăților de utilizare renunțasem la dispozitivele lombare), și punerea, destul de dificilă, în poziție verticală, nu reușisem să realizez. Eram capabil să conduc mașina oricât de mult, dar nu eram în stare, singur, să ajung din pat la volan și invers. Reușeam să stau pe loc cu ajutorul cârjelor și al ortezelor, care-mi transformau cumva picioarele în pârghii rigide, rezemat de un perete puteam să stau mai mult timp, dar după punerea în mișcare nu făceam decât să-mi târăsc picioarele într-o manieră dezolantă, umilitoare. Deși mă antrenam cu încăpățânare, efectuând sute de urcări și coborâri zilnice pe scările interioare, în continuare nu-mi simțeam picioarele, doar umerii mi se lățiseră ca la înotători. Astea îmi erau gândurile în seara aceea, simțeam tot mai mult o singurătate implacabilă, izvorâtă din neputința care îmi anula încet toate speranțele și dorințele. Nu eram încă prăbușit, dar entuziasmul meu în lupta pentru construirea unei vieți cât mai aproape de normal, pentru mine și Letiția, se estompa. Intrarea cu totul surprinzătoare a lui Sergiu în casa noastră, curajul lui de a-și învinge sfiala și emoțiile, doar pentru a o vedea pe Letiția, într-o seară în care ar fi trebuit să stea cu familia, sau, eventual, cu prieteni de vârsta lui, mi-a arătat uriașa disperare a băiatului și m-a făcut să ies din bucătărie, în primul rând pentru a evita vreo reacție agresivă adresată puștiului. M-am dus în dormitor, m-am transportat în pat, îmbrăcat, peste cuvertură, am pornit televizorul așteptând plecarea îndrăgostitului nefiresc, eveniment care s-a petrecut după treizeci și șase de minute, când, după ce-l condusese la ușă, Letiția a intrat în cameră, râzând de-a dreptul în timp ce mă întreba: - Ai tras un pui de somn? Hai și stai cu noi, ieșind din dormitor, fără să mai aștepte măcar vreun răspuns. M-am transferat în cărucior, întrebându-mă cât de mult am greșit ieșind din încăperea în care un puști de șaptesprezece ani făcea dovada unor sentimente absurde pentru o doamnă de cincizeci și... - De ce-ai plecat, Iona? m-a-ntrebat Letiția când am intrat în bucătărie, intenționând în mod vădit să obțină nu doar un răspuns, ci unul public, care, mi se părea mie atunci, trebuia să demonstreze ceva. - M-a luat somnul, am refuzat eu să-i dau satisfacție. - Ai dormit? - M-ai mai întrebat, dar n-ai așteptat răspunsul, nu, n-am putut, mă durea capul. Astea ți le-a adus nefirescul îndrăgostit, i-am spus privind florile din vaza de pe masă. - Da, sunt frumoase, ce te supără, Iona? De ce te chinui? - Nu cred că mă suspectezi că aș avea ceva împotriva puștiului care te iubește. După toate câte le-am trăit noi, m-aș simți jignit să crezi că doar atâta pot. Oricum, nu poți, nu puteți să spuneți că nu e un spectacol jalnic, nu iubirea lui în sine, ci tenacitatea cu care și-o scoate la înaintare, mai ales că eu sunt aici de fiecare dată, sunt așa cum sunt, dacă n-aș fi în cărucior n-ar mai da pe-aici, gândul ăsta mă doare... mai ales că voi rămâne așa tot restul vieții mele, sunt sigur de asta. Sunt paznicul unei comori, fără să am picioare, atâta tot, nu reproșez nimănui nimic, dar dați-mi voie să fiu nefericit! Speram, la vară să te duc eu cu mașina în Austria, încep să nu mai sper nimic, repet, nu pot fi fericit așa cum sunt, mă simt ca un stârv pândit de vulturi, am muncit enorm și voi munci mai departe, dar cred tot mai puțin în acea vacanță binemeritată, care se tot îndepărtează, în loc să se apropie, cu trecerea timpului. S-au așternut clipe de tăcere, Mioara și Marcel priveau fața de masă, Letiția s-a lăsat pe călcâie cu brațele încrucișate pe coapsele mele. - Nu mă substitui lui Dumnezeu, dar nu cred că greșesc dacă-ți spun că tăcerea ta este trufie, suferința ta neputincioasă este trufie, fuga ta în pustiu este tot trufie, fugi de mine, te ascunzi de mine, dar vorbește cu Dumnezeu, El, oricum și oriunde te-ai ascunde, te vede, trufia este un păcat major, eu l-am trăit, tu m-ai ajutat să-l recunosc și să-l uit, tu l-ai mai trăit, poate și eu ți-am folosit la înfrângerea lui, acum se repetă lucrurile, de două luni ai început să taci, să suferi, trufaș, victimizându-te, martirizându-te pentru o cauză pierdută, minoră, neînsemnată, trufia neputinciosului. În ce-l privește pe Sergiu, va trece, e ca o floare rară pe care n-am s-o rup. Aștept să se ofilească singură, va trece, e un copil, aproape ca el eram când am trăit ceva unic, care s-a transformat în ceva grotesc, în el s-a aprins o lumină pe care n-o voi stinge eu, o las să dispară singură, cum ai spus tu, și eu pot și vreau mai mult de atât. - Nu știu ce să fac, Letiția, tot mai mult mă cuprinde disperarea! - Tocmai acesta-i păcatul, a mai spus, ridicându-se din cauza oboselii din genunchii îndoiți, apoi trăgându-și un scaun lângă mine. La început, când nu simțeai nimic și te scăpai pe tine, ți-am înțeles disperarea, am respectat-o și te-am susținut și ajutat cum am știut mai bine. Rezultatele excepționale și foarte rapide mi-au dat și mie speranțe, mai ales că voința ta punea în mișcare toate forțele fizice și psihice de care dispuneai, și nu erau puține. Vrei să-ți mai spun ceva? Suferința asta a ta vine mai ales din trufie, din orgoliul rănit de a nu fi reușit mai mult prin forțe proprii. De ce nu te întorci în Centrul de recuperare, nu neapărat unde-ai fost, căutăm altul... aici, acasă, doar urcând și coborând, poate nu-i de ajuns. - Letiția dragă, nu pot să nu te văd cu lunile, n-aș dormi nici noaptea să te pot privi, mă-nțelegi? Singurătatea, cum le-a spus cândva Mioara copiilor, ucide, cât ai fost la Viena, inima mea a-mbătrânit câțiva ani, nu mai plec nicăieri atâta timp. - Bine, am înțeles, este incredibil ce-mi spui tu acum, ești tu cel pe care-l știu, dar gândește-te că tu m-ai scos pe mine din moarte, iubirea ta m-a salvat, m-a-ntors din drumul fără întoarcere, lasă-mă să te-ajut și eu, uite, hai să cumpărăm aparatele pe care le au ei acolo, mă gândesc în primul rând la banda aceea mobilă cu bare paralele și impulsuri electrice, o căutăm pe internet, găsim un specialist pentru instructaj și ne-apucăm de lucru, ce zici? - Fantastic! La asta nu m-am gândit, ai dreptate, asta trebuie să fac, hai să te îmbrățișez! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy