Nu era neapărat un pasionat al cimitirelor dar nu ratase nicio înmormântare în ultimii douăzeci de ani pe o rază de o sută de kilometri. Un magnet invizibil și inexplicabil îl atrăgea spre morbid, spre sfârșit, spre eternitate, spre povești încheiate, spre lacrimile altora și spre cucoane stilat îndoliate, sau asta credea. Obișnuința întâlnirii cu groparii îl făcuse să-i cunoască și să observe că toți dar absolut toți aveau unghii mari și tari, parcă pregătiți de natură în cazul dispariției lopeților de pe pământ. Remarcase, deasemenea, că în majoritatea cazurilor plouă când se coboară sicriele în gropi iar de plâns, cortegiul funerar plânge doar la sosire și la plecare. Spărgea semințe de cele mai multe ori așteptând sfârșitul slujbei și punea ochii pe vreo văduvă arătoasă, să nu i se plictisească ochii de atâta negru. Știa toate firmele de pompe funebre, vreo duzină în total, de la "Memoris" la "Curcubeul" și "Îngerașul" până la "Izbavirea" și "Pacea". Le știa tarifele, mărcile dricurilor, numele șoferilor și cifra de afaceri. Doar la popi avea lacune, se perindau cam mulți prin biserici, în același ritm cu scandalurile din episcopie, chestie care îl enerva, îi plăcea să aibă totul organizat, sub control. Uneori îl apuca disperarea că nu putea evada din lumea funebrului și se arunca în brațele muzicii satanice pe care o asculta cu volum maxim, în căști, și atunci totul i se părea potrivit, normal, suav și armonios chiar dacă îl părăsise satisfacția de a trimite atâția oameni pe Lumea Cealaltă de când coasa nu-i mai funcționa în parametri optimi iar De Jos îi tot transmiteau să reziste așa, ca bugetul e la cote minime pe când De Sus îl avertizau să nu se mai plângă, că alții lucrează doar cu mâinile goale și tac naibii din gură...