E locul în care se aud cele mai mari minciuni despre oameni, cele mai exagerate laude și cele mai false plânsete, cele mai ridicole păreri despre viață și cele mai neașteptate planuri de dez-îmbogățire. În afara neconsolaților, filosofilor de modă veche și realiștilor cronici, nimeni nu îl vizitează cu plăcere. E imperiul umbrelor de noapte și al coșmarurilor silențioase. Artiștii îl evocă din când în când, vampirii îl folosesc ca adresă milenară iar fețele bisericești îl păstrează printre planuri ca pe un bonus. E locul pe care poeții distruși de amoruri nepotrivite îl divinizează iar nevestele tinere și frumoase cu soți bătrâni și bogați îl invocă, locul în care noaptea e normalitatea iar ploaia marcă înregistrată, unde cucuvelele instaurează dictaturi cu fiecare cânt și pe care viermii îl folosesc ca paradis terestru, locul natal al dorului perfect și definitiv. Locul unde fac dragoste sataniștii insomniaci, unde florile vorbesc limbi moarte și unde asasinii, violatorii și președinții de corporații în expansiune nemăsurată au o relație de lungă durată cu blestemele și ocările. E locul căruia îi datorez casa pe care o am, mașina, banii de concediu, mâncarea zilnică și băutura și îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu se trăiește prea mult în orașul ăsta, zise nea Gică, groparul urbei, într-o discuție cu unica fantomă prietenoasă, la o țuică, alaltăieri, când am trecut pe lângă ghereta de la intrarea dinspre spital și am tras cu urechea.