- Rămânem aici, nu-i foarte frig, dă-mi o cafea, te rog!
...- ticăloasă de viață! Ar trebui să ies cu sufletul ușor, fericit că le văd, fericit s-o văd încă într-o dimineață, chiar mi-am propus să fac cumva să par fericit, chiar dacă sunt fericit cu adevărat trebuie să și arăt asta, dar aseară s-a prăbușit totul, știam că știe, că este informată, și totuși afirmațiile ei mi-au dărâmat toată bucuria, când știu că ea și-a dat deja un termen, conștientă că următoarea izbucnire a bolii ar fi o invadare, să nu știi doar când, să dai doctorilor toate părțile bolnave ale corpului tău, ultima care va trebui dată, dar nu doctorilor, fiind chiar corpul tău, ce-a mai rămas deocamdată bun în el, aș îngriji-o și dacă, bolnavă de Alzheimer, uitând tot, nu m-ar mai recunoaște, cât aș recunoaște-o eu, mi-ar fi destul, ticăloasă de viață! chiar va trebui să ies zâmbitor, să-ți respect protocolul tău mincinos pentru protejarea muribunzilor, viață ticăloasă! La final ne distribui în roluri de teatru absurd cerându-ne să mimăm fericirea în confruntarea finală cu ea, cu moartea, ticăloasa ta regină, al cărei nume ne este și frică să-l rostim, când de fapt, toți avem în gând doar numele ei, hidoasa, acum ar trebui să mergi la duș, ia uite-le în grădină, fugi la baie, apoi fă o cafea, lasă dușul pentru mai târziu...
- Bună dimineața la unsprezece, deschizând geamul.
- Bună dimineața, vino-ncoace, ai cafea pregătită.
- Ok, vin îndată!
...- hai că nu-i greu, și ele mimează fericirea deplină, își joacă rolul lor, și până la urmă chiar nu ți-e ușor deloc... ești nebun să gândești așa, oricât de greoaie ar fi procedurile tale de fiecare zi, deocamdată nu au un final previzibil, te vei mai chinui mult și bine să le duci la îndeplinire, în fiecare zi, mai ales când nu ai niciun ajutor, ești un om de nimic... sau...
- Trebuia să-l ajutăm, mai ales dacă face duș, dar cred că vine mai întâi la cafea, apoi se spală.
- Ce reacții puternice are omul ăsta, pe cât de puternic uneori, pe-atât de slab alteori... când ești tu la mijloc, se pierde, așa a fost mereu.
- Eu nu mai am cum să-l ajut, de-acum doar tu mai poți face ceva pentru el, mai ales după ce...
- Hai, te rog, să nu-ncepem iar, azi avem treabă multă, trebuie să curățăm ca lumea trandafirii, să tundem gazonul, poate facem o plăcintă cu mere de vară, că putrezesc pe jos, ar trebui să facem o curățenie la sânge, că-ncepem munca și nu vom mai avea timp. Te bagi?
- Da, draga mea, tu ești șefa!
- Nu vorbi așa, te rog!
- Nu-i vrăjeală ce-am spus, chiar am tot mai mult nevoie să decidă, măcar, cineva în locul meu, alegerile pentru mine au tot mai puțin sens, crede-mă! Așa că fă-o mereu, spune-mi ce vrei să fac, iar eu sunt sigură că aia trebuie să fac și voi face, câtă vreme voi putea.
...- parcă ar fi un fel de apatie existențială, motivația se diluează, forța de acțiune scade, e clar, trebuie să fiu foarte atentă și foarte dedicată, fir-ai tu de viață!
- La muncă ce faci? Cine decide în locul tău?
- Decizii majore n-am de luat, programul e făcut, urmăresc doar să se respecte, citesc rapoartele activităților zilnice, semnez documentele și aprob propunerile altora, inițiativa îmi lipsește, nu discernământul... oricum nu mai stau prea mult, poate până-n primăvară la următorul control medical, apoi va decide Iona ce va face.
- Am înțeles, uite-l că vine.
- Ai stat cam mult la baie, credeam că bei întâi cafeaua...
- Am făcut și un duș rapid, doar că la mine... rapid e mai încet.
- Da știu c-ai dormit!
- N-am dormit mai mult ca de obicei, doar că am adormit foarte greu, era aproape ziuă, ce cafea bună, de unde-i?
- Din Mol, prima benzinărie. Ce-ai făcut, ai călătorit iarăși printre stele?
- Până să adorm, am povestit cu tine, da, i-am spus foarte multe gânduri, mai ales despre tine, Letiția, tu cu suferința ta ai fost subiectul, spaimele noastre ale tuturor, așa cum le văd eu, m-am certat și cu Dumnezeu, dar n-am rezolvat nimic, El o ține pe a Lui, eu pe a mea, ți-am căutat și privirea ta în două culori, alb albăstrui și albastru de vară, ajungând la concluzia că, pentru mine viața pe Pământ se poate termina prost, cu zborul, așteptați nu săriți, pe noi trei întotdeauna ne-a salvat adevărul, sinceritatea totală, dacă nu ar fi fost așa și ne-am fi mințit, dispăream demult, nu fizic, doar din formula asta, chiar și atunci când adevărul era comunicat indirect, respectarea lui cu sfințenie îl făcea firesc și acceptat. Am dreptate?
- Daa, dar ce-i cu asta, tu-nțelegi? Întrebarea era pentru Letiția.
- Oamenii, pe pământ, sunt făcuți să trăiască perechi, dacă n-o găsim, căutăm perechea la fel ca vulturii, apoi am vrea s-o păstrăm toată viața, iar adevărul are o însemnătate vitală pentru reușitele de orice fel. Și de aceea vă iubesc eu pe amândouă, necondiționat.
- Să știi că și lupii, vulpile sau lebedele sunt monogame, dar tu ai ales vulturii, sună mai măreț, ai dreptate.
- Îmi puteți spune care-a fost prima voastră iubire? Dar iubire adevărată, nu simpatie adolescentină.
- Ce-i cu interogatoriul ăsta? Ce-am făcut oare, zâmbea cu subînțeles Mioara, privind-o pe Letiția, care, și ea zâmbea la fel, complice.
- Este vineri, sunteți libere amândouă, avem timp tot weekendul și tocmai am început un joc, dar un joc serios, aproape grav, îl numesc joc deoarece etapele următoare depind de cele anterioare, întrebările se generează din răspunsuri, deci ce spuneți la un moment dat determină următoarea întrebare, vreți? Voi iubiți jocurile cu miză mare, din câte știu eu.
- Eu accept, a spus Letiția, cu o condiție, să avem și noi dreptul la întrebări, la fel ca tine, vrei?
- Fără nicio problemă doar să știți ce vreți să dovediți.
- Deci, care-a fost prima ta iubire, adevărată, a venit întrebarea Mioarei, lăsată să iasă la lumină fără vreo consultare cu Letiția.
...- mă privesc amândouă de parcă ar aștepta răspunsul meu, sunt curios dacă au o variantă pentru răspuns, sau doar au repetat întrebarea mea, hai să ridicăm miza jocului, să vedem dacă sunt de acord.
- Am o idee interesantă, zic eu, fiecare dintre noi, înainte de a auzi răspunsurile, scrie o variantă de răspuns a celuilalt, în cazul vostru, a celorlalte în cazul meu, deci eu scriu ce cred că veți răspunde voi, iar voi scrieți, independent una de cealaltă, ce credeți că voi răspunde eu, de fapt nu așa, scrieți și voi două răspunsuri, anticipându-vă și răspunsurile voastre, așa-i că-i tare? Toate răspunsurile le păstrăm într-un bol și le citim înainte de a trece la următorul pas.
- Ai lucrat ceva azi noapte...
- Am aruncat sămânța doar, ideile au încolțit acum, dimineață, le-am răspuns scoțând din dulăpiorul central al mesei rotunde din foișor un bloc început de hârtii pro memoria și trei pixuri, hai să ne scriem presupunerile! Mai fac o precizare necesară, voi vă schimbați la serviciu, ca la tenis, îmi formulați întrebările alternativ, ok? Aștept primul răspuns.