În fiecare dimineață urc muntele din fața mea, cu dorința obsesivă de a-i atinge vârful. O legendă spune că această reușită ar însemna trecerea mea într-o etapă nouă, pentru că, odată atins cerul, lucrurile pământene se vor vedea clar și se vor înțelege mai bine. Atunci caut să nu mă rătăcesc pe sutele de suișuri și coborâșuri și urc aproape pieptiș cărarea spre soare.

Cineva zicea că viața este aidoma muntelui, plină de poteci strâmbe, de înălțimi și genuni înspăimântătoare, iar pruncii care își doresc să alerge prin hățișurile abrupte ale traiului pământean își aleg orbește părinții din vremea când ei sunt încă nenăscuți.

Iar tu trebuie să crezi în cealaltă lume, dar să îți trăiești prezentul aici, uscându-te în fiecare zi și cu fiecare urcare spre lumină.

Nu înțeleg mare lucru din regulile lui Dumnezeu, așa că, în fiecare zi, caut motive să deschid ochii, să descopăr răsăritul printre gene. Uneori plâng, întins în pat, doar ca să uit visele unde mă scald într-o mare caldă, cu părinții trăind și cu râsul copilului fericit.

Mă simt ciudat când locuiesc între vieți, în amintiri care mă duc departe doar ca să am de unde reveni - un fel de rutină, aidoma unui vinil defect. Iar dimineața mă ridic și aleg o potecă sinuoasă, trag aer în piept, privesc astrul fierbinte și mă luminez de o fericire mare. Mă învârt în loc, într-un fel de dans păgân, și strig păsările într-o limbă necunoscută.

Și încerc, Doamne, cât de mult încerc să mă adaptez la timpul prezent. Și mă rog, Doamne, cât de mult mă rog, să apară schimbarea în oameni și transformarea lor în ființe superioare.

Apoi, desigur, o să vină seara, ritualul de culcare, luminile scad în intensitate, luna preia întinderea cerului, iar pleoapele mele devin tot mai grele. Apărute de nu știu unde, visele încep să-și arunce pledurile peste gândurile haotice – ele sunt mereu ultimele care adorm – și așa rămân prizonierul unor plase prin ochiurile cărora nu am cum ieși până a doua zi.