A se citi râzând


Mă scotocesc prin cele mai uitate colțuri ale sufletului căutând subiecte de pus pe hârtie. Nu știu de ce, retina conștientului găsește doar frânturi triste de viață. Caut ceva vesel pentru a nu mai fi înjurat în vorbe dulci de muierile lacrimogene ce-mi citesc din când în când aberațiile sumbre, impregnate de acneele unei pubertăți târzii.
De când am deschis ochii scribului peltic din mine parcă l-am condamnat a fi un cocor ciunt ce-și cântă jalnic, răgușit de gerul iernii, visele despre țările calde.
Am scris despre ierni și despre dame ce și-au frecat poalele de imaginația mea. Am cântat “imne” despre “cică dragostea perfectă”. Uneori am gustat acele poale cu toate aromele lor dulci sau acrișoare și am trăit și ceva iubiri perfecte. Nu știu cum se face că pe toate dau cu bidineaua inmuiată în “negru’ de fumul focului stins al tristeții”.
Pentru a nu mai fi condamnat de complicitate la suicid pasional, caut ceva vesel.
Mă storc ca pe o lămâie și paradoxal tot dulcegării culeg în pocalul ce-l închin muzelor mele. Iar ele, obosite de a se deforma în grimase caricaturale pentru a-și distra regele berc, dau a lehamite din pletele de-acum albe, își trosnesc încheieturile ruginite de lacrimile ce le provoc și fug de mănâncă cerul spre țările calde.
Beau cafea cu țigară și țigară cu cafea. Pătrățelele prea regulate ale foii pe care-mi îndrept litera oablă parcă joacă șah cu imaginația mea. Sunt atât de strălucite la jocu’ ăsta că …plin de ciudă le zâmbesc perfid când se scălâmbăiesc pe foc pentru a mia oară.
Să ardă și ele cum ard și eu în neputința-mi de a scrie ceva vesel.
Îmi trec prin minte bancuri dar sfârșesc tot pe undeva pe sub apă ca și rima din strofele mele, motivații, infailibile axiome pe care îmi eșuează și îneacă corăbiile constant.
Deschid fereastra bucătăriei în care zac pentru a mai rări fumurile. De pe perdeaua chinezească pe care se odihnește cocorul ciunt aud strigăt de teamă, un chiorăit plin de aburul mâncării. Atârnat peste curte tremură. Îi este frică de înălțime.
Amuzat de postura-i caraghiosă, cu un zâmbet liniștitor-ipocrit, cu un bobârnac sictirit de prezența-i permanentă, îl arunc în curte ca să se bălăcească și el în mizeriile induse de dânsul. Planează cum n-a mai planat de când a ieșit din Oul lui Columb, tot atât de vertical, tot atât de spart.

20.01.2001 PAN