Fata viselor mele...?
Roxana...Interesante vise pentru mine daca ea este soarele lor cel din urma...Ca si cum ea ar fi inteles lumea,iar eu nu as fi putut-o intelege nici macar pe ea in cea mai mica parte...Minunata fiinta in marele ei bulgar de mistere ce o inconjoara in acel alb ce-o prefigureaza intr-un om de zapada cu ochii lipsiti de culoare si totusi cu atata expresivitate nocturna...
Roxana...imi fura cateodata un fragment de aripa si zbor cu ea pe umar,imi fura cateodata un fir de aventura prin secundele inconstiente ale noptii si imi apare in distibutia finala drept cea din rolul principal din toata inchipuirea misterioasa...Uneori vreau sa scriu ceva despre ea,dar nu stiu ce si nu stiu cum si nici macar nu stiu daca se poate.Nu vad sensul, si vai daca-mi gasesc cuvintele or ideile in acele momente atat de straine si de visatoare!
Singura care parca intelegea ceva din idioatele mele idei si din pateticile mele nesiguranti ca fiinta din carne si oase!Unica care zambea mai mult decat un zambet...Cea care nastea gandurile in mine mai mult decat le puteam naste eu de unul singur.
Fata viselor mele...dar care sunt pana la urma visele mele?visele ce ma prabusesc si ma ridica si ma inseteaza si ma adapa si ma ucid si ma invie ca pe un fulg adunat pana la urma intr-un glob de zapada,sau ca pe un fulger renascut dintre norii refulatori si involburati intr-un deznodamant atroce...Flacari de cristal,apropiere incongruenta de recunoasterea si de siguranta unui adevar insesizabil,teama de nori si de soare,libertatea aceea fara margini a gandului care se opreste de la sine cand utilitatea sa devine complet nula,acea stare de plutire printre moleculele de azot si de oxigen ale aerului,acel zbor printre corzile cuvintelor inca nespuse dar ce ar putea infrumuseta totul cu adevar prea curat pentru existenta...Simtaminte neclare,confuze,iubire a intunericului pe sub lumini pale de luna,iubire a firicelelor de raze plapande ale stelelor in prabusire,simtaminte toate antrenate in constiinta existentei ei aproape sacre.
Sunete barbare,muzici nedemne pentru urechi ascultatoare de onduiri de valuri si caderi de siroaie de picaturi de ploaie in toiul verii...totul pare mai mic decat prezenta ei,totul chiar pare marunt pe langa spirituala ei prezenta pe culmile disperarilor mele.
Reflectand asupra mea,cad razele gandurilor mele asupra tiparului ei,si se opresc ca intr-o fundatura de drum de tara...Ca si cum eu m-as termina acolo,in limitele simple ale existentei ei!Ca si cum ea ar fi sfarsitul meu,ori ca si cum eu as fi oglinderea ei de undeva din departari obscure aproape imposibile.Ne obisnuim noi cu toate.Suntem oameni.Dar cum sa te obisnuiesti cu departarea de tine?!cum ai putea face una ca asta?Sa o includem in visele noastre?Sa fie de ajuns o iluzie sa ne hraneasca cu altceva decat cu hrana de sugari?Tot ce stiu este ca lumina se stinge in intuneric iar eu ma sting undeva in departarea finita in fata mea de vis,Roxana.Si ma intreb acum daca are totusi vreun rost sa fac cea mai mica schimbare in randul pulsatiilor mele aritmice si complet lipsite de acea simetrie a iubirii umane.Plus ca nimic nu este iubire...totul este simtire de cel mai inalt grad cu putinta!