Jurnal de vacanță… în străinătate. Cum e acolo? Păi, dacă te-ai dus ca românul (și așa te-ai dus) e timpul oboselii extreme și a fugitului de colo-colo, cât mai ieftin, în cât mai puțin timp. Cu cât vezi mai multe obiective turistice renumite în acel timp limitat, cu atât mai bine! Ești cu atât mai deștept, mai cult și mai umblat (chiar dacă n-ai citit o boabă înainte să te avânți în Luvru, Versailles, Veneția sau alte locații răsunătoare). Și, ca românul, ai să te mândrești și-ai să te bați cu pumnii în piept că ai văzut Monalisa, dar să nu te întrebe nimeni ce se mai găsește în Luvru în afara ei.

Și pentru că sunt româncă, în acest stil profund organizat, cercetat, spiritualizat, pur intelectual am urcat acum doi ani într-un autocar spre Franța. Destinația era, mai exact, Taize, o comunitate de călugări catolici care se întreține singură, în care fiecare pelerin își are slujba lui, și unde, scopul e iluminarea spirituală a pelerinilor (adică a noastră) prin studii și discuții pe teme religioase, purtate de frații călugări în fiecare dimineață, și opțional după-amiaza. Toate bune și frumoase. Doar că, până acolo, români fiind, am refuzat să dormim la un hotel. “Dormim pe autocar”. Mda, unii poate au făcut-o. Eu n-am reușit nici să moțăi promițător. Între Monte Carlo și Monaco, foarte delicată mi-am întins izoprenul pe podeaua autocarului și-am dormit bolovan în timp ce cădeau bagaje de la etajele superioare peste mine. Am ajuns în Monaco la ora 4:30 dimineața și e de la sine înțeles că până s-a sesizat existența mea precară de pe podea, m-a calcat în picioare tot autocarul.

Am oprit, undeva, într-o parcare subterană de toată frumusețea. Adică, aerul era atât de închis încât se putea aiura de la noxe, și în general se aiura pe teme simple : bordurile erau pufoase, soferii îngeri cu sticle de apă minerala Borsec în brațe, unii vedeau mâncare. În semi-somnambulismul care dăduse peste mine, mi-am luat prietena, Claudia, de mână și am tulit-o. Claudia era surprinzator de trează. De fapt, ea dormise. O uram. Putea dormi în orice poziție : încolăcită, împachetată, cu un picior pe după cap, nu conta, Claudia dormea. Am urmarit-o mult în chinurile mele pre-întindere-pe-podeaua-autocarului. Capul i se mișca în ritmul trepidațiilor autocarului și un firicel de salivă i se prelingea pe bărbie. Aș fi râs dar îmi era prea ciudă pentru că dormea.

Și-am luat-o pe proaspăta Claudia să ne plimbăm de dimineață într-un Monaco pustiu. Poate nu era pustiu, dar eu, una, nu vedeam mai nimic. Am găsit niște scări pe care le-am urcat și am ajuns la suprafață. Am scăpat de gazele de eșapament. Răsăritul mijea în apele Mediteranei. Priveam după umăr înapoi, urcând scări abrupte, pe un versant ce se ridica direct din mare și se închega într-o clădire impresionantă. Prelungea stânca spre cer. Cu toată oboseala acumulată, am înlemnit privind valurile izbindu-se la 100 de metri sub mine, de stâncă, eu găsindu-mă pe meterezele unui castel modern. “Aici trăiesc prinți.” Grădini suspendate. Verde crud. Leandri. Pescăruși. Răsărit. Am ajuns la un moment dat într-un parc. Liniștea era nemaipomenită. Tocmai asistasem la cel mai frumos moment al Monaco-ului într-o discreție totală. Un răsărit intim și tăcut. Eram în basm, asistam la crearea decorurilor. Personajele principale dormeau. Ce ratare! E cea mai frumoasa parte! Nu e zbucium, nu doare. E doar frumusețe gratuită. Nemărginită.
Și în acest fior de splendoare, am găsit o bancă lângă o fântână arteziană amorțită de tinerețea dimineții. Nu mișca nimic. Nici chiar noi.
Mai pe românește : ne-am culcat pe bănci. În parc. În Monaco. Somn ușor!

Nu știu cât timp am zăcut noi în nesimțire, cert e că la un moment dat am simțit o mână care mă lovea peste spate. Era și o gălăgie infernală în jur. De ce atât scandal? Fântâna arteziană pornise. Când? În fundal se auzea o mașină de tăiat iarba. Cumplită arătare. Și ce tărăboi mai făcea! Mă rog, și mai era și un mustăcios care se uita la mine de vreo câteva minute și nu-și găsea altceva de făcut. La început l-am ignorat dar începuse să mă calce pe nervi. Nu vedea că era indecent? Tot spunea ceva. Era îmbrăcat în bleu-marin.
Oh, poliția!
M-am ridicat și am căutat-o pe Claudia. Stătea pe banca de lângă mine și se abținea cu greu să nu râdă. Nu-mi dădeam seama. Râdea de mine? Era poliția! M-am apucat să rânjesc. Cred că nu eram prea seducătoare pentru că domnul în bleu-marin nu mișcă nici un mușchi facial. Am rânjit mai departe. M-a întrebat de unde sunt. Mustăcioara lui, pana corbului. Rânjind cu spor mi-am dus mâna la cap. Am constatat că eram ciufulită și îmi cursese rimelul. Am încetat să rânjesc. Era mai puțin hidos.
- What are you doing? Where are you from, miss??
Claudia s-a întors cu spatele la mine. O cunoșteam. Râdea cât se poate de bine.
- Miss?
Mă codeam. Dacă i-aș fi spus că sunt româncă... Chiar eu să întregesc imaginea obscură a României? Chiar dacă așa și e.
- Well, uhm… Hungary, i-am spus răsufland greu. Pufneam, îmi aranjam hainele, brusc toată eram activitate. Claudia a venit lângă mine și m-a luat de braț.
- Come, dear... mi-a zis chicotind. We are so sorry, îi zâmbi mustăciosului care se uita lung când la noi, când la un altul, slăbănog și fin bărbierit, care stătea la 2 metri în spate cu brațele încrucișate și arăta foarte mustrător. Da, pe ăsta abia atunci îl observam “tu la ce te uiți?”
Ne-am îndepărtat ținându-ne în brațe ca doi bețivi. M-am înroșit de rușine și îmi venea să râd în hohote. Claudia nu se mai abținea.
- Hai, Marika, dragă.
Din când în când ne uitam înapoi. Mustăciosul încă ne urmărea cu privirea. Cred că nu mai fuseseră de mult români pe acolo... Dar ungurii ăștia, ce netrebnici!

Ne-am împleticit până în fața palatului unde ne-am pozat cu toate grămezile de bombe amplasate artistic și cu panorama care ne-a luat respirația. Atâtă bogăție într-un singur loc! Și să nu găsești un pat.. ieftin.

Ulterior, am ajuns și la Taize, unde am constatat că imaginea obscură a României este cât se poate de bine meritată. Chiar dacă românii nu știau cum să mai fugă din comunitate, asta nu m-a împiedicat să mă simt mândră că sunt româncă și să mă implic voinicește în tot și-n toate, ca un om independent, hotărât și puternic ce sunt. Și care, firesc, e trezit de politie pentru că doarme pe bănci. Dar despre Taize, discutii religioase, job-uri și terci, altădată. Spre sfârșit un francez simpatic pe nume Cyrille, care mereu citea Biblia și purta numai sandale (vară, iarnă, cosmos, peșteră) ceea ce i-a și adus porecla de Jesus, mi-a spus foarte sincer: “Romanians are shitty people, but you’re an exception.” Cum? Excepția confirmă regula?
Acum, să vă întreb repede repede, câtă informație culturală ați găsit aici? Vedeți? Sunt ...româncă.