Știucă sau crap ?

În satul nostru, vara, iazul e îndiguit și secat. Nu se știe când, asta o hotărăsc cei care au rând la moară. De data asta am aflat vestea de la Mitu Cîrstea prieten de pahar cu Moraru. Într-o seară, a venit la tata pentru o cinzeacă și l-am auzit spunând :
- S-au făcut peștii și de un kil. A mai sorbit din țuică și-a continuat :
- Duminică luăm apa, se-nsoară zănatecul ăla de Costică și oamenii or să fie ocupați, n-or să fie buluc pe iaz.
Cu două zile în urmă, soarele dogorîse așa de tare, că n-am plecat de la râu până seara și peste noapte mi s-a înroșit gâtul. Mama mi l-a oblojit și azi, duminică, stau închis în casă. O muscă se-nvârte neîncetat pe la nasul meu. Vreau s-o sleiesc și abia mă abțin. Foșnetul mamei care își face de lucru prin cameră, abia se aude. Aștept să ies de atîta vreme că îmi vine să țip. În sfârșit deschide foarte încet ușa și-i aud pașii îndreptându-se spre obor. Arunc oblojeala de la gât și mă strecor printre gergevelele ferestrei. Aterizez peste tufele de zmeură, tăvălesc câteva și mă lovesc de bețele de la cuiburile cu fasole țucără din fundul grădinii unde așteaptă Titel.
- Ce naibilor ai făcut de nu mai veneai ?
- M-a pus mama să mă culc și-a stat până am adormit !
- Le-ai adus, copăița și sapa ?
- Ești într-o parte, abia am scăpat.
- Am așteptat degeaba, de știam ...
Alergam prin porumbii înalți. Soarele de amiază dogorea puternic, iar spicurile lovite își scuturau polenul pe cefile noastre transpirate. Dinspre casă se auzea din ce în ce mai slab strigătul mamei. Nu-mi păsa, seara era departe, iar tata nu se-ntorcea de pe deal mai devreme de-o săptămână. Mi-era ciudă că ajungem la spartul târgului și-o să găsim iazul ocupat.
- Facem pe din două, sau fiecare cu partea lui, îl întreb pe Titel abia trăgându-mi sufletul.
- Juma-juma, dar s-avem ce ! Trebuia să fim acolo de când benciu.
Iazul șerpuia de-a lungul luncii, printre holde și zăvoaie, la câteva sute de metri de gârla mare, tocmai din capul satului Bătiești, până hăt dincolo de Bârzești unde se termina lunca și se-mpreuna iar cu gârla. De-o parte și alta, ierburi înalte, izmă creață și tot felul de buruieni se amestecau cu tufe de lemn câinesc, muri pădureți cu mlădițele încolăcite pe câte-o salcie scorburoasă. Malurile abrupte, golite, lăsau să se vadă împletituri ale rădăcinilor din care picura apa. Am căutat un loc golaș și am sărit în albia nisipoasă.
Cu pantalonii și cămășile sul, ne-apropiem de grupul lui Lae, om cumsecade după cum știam.
- Bre, ne-ncercăm norocul acilea, cu matale ?
- I-auzi vorbă, valea ! Iazul e lung, la mine v-ați găsit de joacă ?
- Calic, calic, strigăm de răsună zăvoiul și-o luăm la fugă să nu ne ajungă apa noroită aruncată spre noi.
- Tu ești de vină, dacă eram de la-nceput ... , se rățoiește Titel.
- Dacă eram, dacă eram, crezi că mie nu-mi pare rău ?! Hai în alt loc.
Multe grupuri sunt din Toboșari sau din Mâzgana, de peste râu și nu ne oprim. Ceva mai încolo, o echipă seacă porțiunea cea mai adâncă, unde ne scăldăm noi. Oamenii, în pantaloni lungi, suflecați, fără cămăși, plini de nămol pe față, piept și cu părul năclăiat de noroi, aruncă fără încetare apa. Pe mal, țața Þilica lu’ Flețu, ține o găleată cu câțiva peștișori și-l tot îndeamnă pe bărbatu-său :
- Mitică, Mitică , nici până la noapte n-o seci dacă mai stai !. Să-ți mai aduc glii ?
Nea Mitică îi dă sapa și țața Þilica, cât e de grasă se sforțează și taie câteva bucăți de pământ cu iarbă apoi le trântește în baltă de sar stropii în toate părțile.
- Ho fă, mi-a intrat apa în ochi, strigă al lui Þilindroc.
Cum nimeni nu ne bagă în seamă, ne încurcăm printre picioarele celorlalți. Căutăm pe sub gliile malului, prin scrocioabele ascunse de rădăcini, dar într-o apă așa adâncă e greu să prinzi ceva.
- Titeele ! mișcă, îl am în mână, uf, mi-a scăpat, n-am avut poziție ! Mă șterg cu dosul mâinii la nas că îmi tot curge .
- Iete cine și-a găsit să-l înhațe ! Vino Mitică încoacilea, iară stai ?
În timpul ăsta, Titel caută în groapa de la rădăcina unei sălcii și aruncă la intervale scurte trei cleni, unul mai arătos ca altul.
- Colcăie, zice el, colcăie, e un scrociob plin.
Am sărit pe mal să adun clenii că țața Þilica se repezise după ei . Mitică, nu i-ai aruncat tu ?
- Păi ce păzești fa, nu te uiți ?
- Dacă-l prindeam p-ăla mare, aveam de-o prăjeală acuma.
- Ștergeți-o de aici, dăm la apă de ne-apucă nădușeala și voi scorociți peștele.
- Hai bre nea Mitică, vreau să-l îmbunez,....
- Gura, ieșiți imediat, de nu ...
Necăjiți, nu știm ce să facem. Cei trei cleni cască gurile și zvâcnesc căutând apa.
- Zvârle-i mă în găleata mea, ce faci cu trei fâțe ?
Mă uit crunt la țața Þilica și nu-i răspund. Titel îi aranjează în bască și-o îndeasă cât poate de bine pe cap. Mi se adresează morocănos :
- La scocul morii sunt cei mai mulți pești, acolo au mălai.
- Mișună șerpii, vidrele, dacă ne mușcă ?
- Nu pot, le intră apa în gură.
Coborâm pe iaz și privim cu necaz la oamenii care au găsit un vad bun. Toți au trăistile pline, dar ne izgonesc pe de-a rândul. Ne apropiem de băi, locul unde iazul se întâlnește cu drumul din Toboșari. Câțiva băieți de la nuntă , gătiți cu cioarici albi și opinci cu ciucuri, s-au oprit pe pod și se uită. Stau proptiți de parapet și fac semne, strigă la cei de jos, unii aruncă fărămituri de cozonac.
Aici ca și la moară, apa e adâncă, nu se poate seca, iar vâlcelele care vin dinspre coastă, au îngrămădit în jurul podului lemne și crengi. Breazu, Þoacă și-ai lui Baboi, încearcă să înghesuie unul „n-am văzut așa, ca un purcel” spun ei.
- Poate am eu norocul ăsta zic în gând și cu oarecare teamă, intru în apa gloduroasă care îmi vine pân’la brâu. Titel nu intră „la moară, am spus, la moară mergem”. S-a așezat pe grinzi cu picioarele atârnate mișcându-le înainte și-napoi. Se răstește la mine :
- Tocmai aici ți-ai găsit să te oprești ?
Locul era cunoscut pentru scursorile de la băi care se vărsau sub pod. Nu-mi păsa. M-am agățat cu o mână de un pilon și cu cealaltă căutam prin vreascurile din jurul său.
- Titeele, a mișcat, e unul mare de tot, vino și tu !
Þoacă întoarce o clipă capul dar continuă să lovească apa cu o sapă, o îndeasă în găteje, în piloane, cu furie, doar „l-o ameți” spune el, apoi o lasă și iar bâjbâie cu mâinile printre crengi. Deodată, de dincolo de râu se aude clinchetul de zurgălăi și ies să văd nunta. Pe pod oamenii cu beteală în piept aruncă biscuiții și bănuții în Breazu, care în mijlocul apei râde.
- Breazule, strigă unul, a mai venit Sfântul Duh la tine ?
- Ași, n-ați auzit, a cerut dezlegare popii și l-a ferecat în sticla cu aghiasmă !
- Oameni buni, nu-ntărâtați Prostu’, acuși trece mireasa și-o sperie.
- Ce vreți, ha ? Ce vreți ? Breazu în mijlocul bălții, cu amîndoi pumnii strânși, trage un nechezat cum numai el știe, ca atunci când încep luptele de armăsari pe valea Mâzganei. Chiuiturile ce se-apropie, acoperă râsetele care nu mai contenesc, iar eu abia apuc să văd mireasa în galopul cailor și al clinchetului de clopoței de la salbele lor. Doar Þoacă nu s-a sinchisit, cotrobăie pe sub pod, lovește apa cu sapa și înjură. Intru iar și caut la alt pilon. Apa îmi ajunge la bărbie, la gură, la nas. Împinsă din toate părțile se zbate lovindu-mi coastele. Închid ochii și mă las la fund. În întunericul din adâncuri caut și caut, până ce, încă o dată, simt o bătaie scurtă în palmă. Scot capul pentru o clipă.
- Titele, n-auzi mă, vino să-mi ții picioarele.
Al lui Baboi își face loc lângă mine. Trag adânc aer în piept și mă las ghiulea. Cu mâinile în găteje, le-mping până le proptesc în mal și-apoi le zmulg. Mă săgeată o arsură dar nu dau drumul, trântesc totul în potecă. Ochii îmi lăcrimează, umerii, gâtul, fața, îmi sunt zgâriate. Mă holbez la mormanul de vreascuri unde se zbate lighioana plină de sânge la gură. Imediat, cei de pe pod, au coborât să vadă. Unul a stropit-o cu țuică din ploscă și se minunează :
- Așa noroc mai rar, o fi știucă sau crap ?
Nu-mi încăpeam în piele ! Deși îmi venea să vărs, apa înghițită cu mâl îmi colcăia în burtă, o bucurie imensă mă stăpânea. Al lui Þoacă se-ndreaptă spre mine.
- Peștele ăla e al meu, eu l-am lovit, sângele e din lovitura sapii, dă-l încoace.
A înfipt mâna în el și l-a băgat într-o traistă fixată cu-n băț într-o movilă cu nisip. M-am împotrivit, am sărit să-l mușc, degeaba însă. Þoacă a smuls o nuia și-a strigat :
- Nu te-a urechiat nimeni pe ziua de azi ? Ce tot îi dai că l-ai prins tu, pân’ să vii îl miruisem, îl scoteam oricum dacă nu te-nvârteai pe -acilea.
Câți mai erau pe acolo, mi-au luat apărarea, chiar și Breazu.
- Ha,cine l-a prins, ha ? Băiatul, ha ? Norocu lui! Ha !
- Bă Mocofane, vrei să-ți crăp capul ? s-a stropșit Þoacă la el .
Breazu a proptit bărbia în piept și-a sărit la Þoacă. Acesta doar l-a-mpins puțin și Prostu’‚ cât era de lung a rămas răstignit în malul argilos. Ca la un semnal, s-au risipit toți.
- E ca fiara, e-n stare să bage cuțitul, vorbeau oamenii depărtându-se.
Þoacă uitase de noi, sta cu mâna pe sapă, gata să pocnească pe oricine. A tras câteva împroșcături cu noroi peste Breazu, care s-a agățat de iarba malului și s-a pierdut în zăvoi vorbind singur.
Am luat-o și noi în sus, pe potecă. Titel abia se ținea de mine.
- Mergem acasă ? se tînguia el .
- Mergem !
Când am ajuns în dreptul casei noastre nu ne-am oprit. Prin livezile de pruni, prin lucernă sau porumbi, am tăiat-o de-a dreptul până în Poiana Târgului, locul de unde începea iazul. Aici râul era zăgăzuit cu bușteni de arine și salcie, puși de-a curmezișul curentului, iar în spate oamenii construiseră o lesă din nuiele împletite și glii de pământ cu iarbă. Apa fusese îndreptată pe albia mare și iazul era aproape gol. Ne-am agățat de capul unui buștean lăsându-ne cu toată greutatea în bulboană, trăgând când într-o parte, când în alta, până ce, puțin câte puțin a început să se miște. Atunci ne-am suit pe el și după încă o sforțare ne-am prăvălit cu totul în apa molcomă. Curentul s-a îndreptat furios spre lesă, săpându-i gliile la temelie, făcând vârtejuri și îndreptându-se tot așa spre gârla mare. Ne opinteam pe tăcute, alunecam, ne înfigeam din nou mâinile în nuielile care nu cedau, dar simțeam cum apa sapă sub picioarele noastre și un șuvoi din ce în ce mai mare se-ndrepta pe albia secată. Când am răsturnat lesa, apa ne-a izbit cu toată puterea trântindu-se în nisip. Ne-am ridicat amețiți și-am alergat la mal. Iazul se umpluse și puhoiul își reluase drumul dintotdeauna. Ne-am îndreptat tot în fugă peste holde, spre băi. În cap îmi sunau niște vorbe, nu știam ale cui erau: „Dacă-ți fură cineva norocul, apăi toată viața alergi după el”.,
Þoacă și Baboi erau tot acolo. Pe pod, ca și înainte, alte fete și băieți priveau la cei doi. I-am spus lui Titel să se-ascundă în răchită și când oi striga, să ia peștele.
- Iar apăruși mă, nu te-ai liniștit, ai ? m-a amenințat Þoacă.
- Nu bre, eram p’acilea și-am văzut cum a sărit un pește chiar lângă mal. Mă mai lași să caut ?
- Fie, da știi al cui e dacă-l prinzi!
Am dat din cap și-am sărit în apa murdară, numai spume de atâta scorocit. Dârdâiam când mă lăsam la fund și băgam mâinile în vreascuri. După puțină vreme, strigam cât puteam :
- Nu-l mai pot ține ! Nu pooot ! Titele, n-auzi ?
Þoacă și Baboi de-o parte și alta mea, cufundați până la gât îndesau și ei mâinile în găteje.
- Unde e mă, unde?.
- Aici nene, mai la fund.
- Apă, apă, vine apa, țipă cineva de sus . M-am lăsat în bulboană și- am ieșit pe partea cealaltă a podului. Tremuram, nasul nu se mai oprea, dar râdeam văzând cum alergau prin vîltoarea până la umeri după peștii cu burțile în sus, împrăștiați pe de-a rândul. Traista a plutit o vreme la suprafață, apoi vârtejul a băgat-o în crengile de sub pod și n-a mai apărut.
Fluierând m-am îndreptat spre locul de întâlnire cu Titel. Acesta, rezemat de mărul văratec al lui Vrabete își plimba mâna de-a lungul și de-a latul crapului. Pusese și cei trei cleni alături, pe niște foi de dovleac și sâsâia din limbă mulțumit.
- Clenii îi dăm lui Ciobănică al meu să se bucure și el, i-am zis.
- I-am purtat tot timpul în bască, mai bine îi împărțim !
- Lasă Titele, nu ești tu vericul meu? îți dau jumătate din coada crapului, alea sunt fâțe, nu vezi ?
Titel s-a aplecat, a luat un măr de pe jos și după ce a mușcat o dată, l-a zvârlit.
M-am șters cu maieul pe spate, pe burtă, apoi i-am șters și crapului sângele. Era o zi caldă de vară, însă orice adiere cât de ușoară, îmi da fiori. Întorceam peștele pe spate, pe față și-l luam în mâini.
- Are un kil jumate, dacă nu două, poate și mai mult ! E cât o găină, d-aia grasă, de greu. Îi întindeam aripioarele, îi răsfiram coada și-i căscam gura să văd dacă are dinți de știucă.
- Al boalilor, ne luase peștele și nu voia să ni-l mai dea, cică era norocul lui !
- Neisprăviții, luai-ar dracul să-i ia!, Cum au făcut digul de s-a surpat așa iute ?
Am înghețat. Vocile se auzeau foarte aproape, dinspre iaz. Abia am apucat să luăm peștii și să ne târâm în porumbi că au și apărut în poiană.
- Prostu’ăla lu’ Didică a făcut digul și uite ispravă ! I-am spus de dimineață lu’ Flețu al Þilichii să punem două rânduri de bușteni și n-a vrut. Să-i ia dracul, s-a prăpădit bunătatea de pește.
Ne-am făcut una cu pământul. Ne era frică și să respirăm. Cei doi s-au oprit la măr, au adunat câteva și-au pornit-o înainte pe răzor. Am rămas pitiți multă vreme. Când ne-am hotărât s-o ștergem se înserase și stoluri de țânțari ne dădeau târcoale. Plănuisem pentru a doua zi să mergem sus pe deal, să frigem peștele acolo. Ne-am îndreptat spre obor cu gândul să-l ascundem în pod. Nici nu deschisesem poarta și ne-am trezit cu mama în spatele nostru, cu-n braț de foi de sfeclă. Le-a dat drumul și s-a repezit la mine prinzându-mi mâna. Mă ținea și cu cealaltă îmi pipăia fruntea, spatele.
- Mă bagi în groapă mă copile, asta faci și-o să te spun lu’ tacto, că nu mai e chip. Unde ai umblat bolnav, atâta vreme ?
- Am fost cu Titel la nuntă, dincolo peste râu, în Toboșari, s-a-nsurat zănatecul ăla de Costică! Mama a oftat și mi-a dat drumul.
- Barem ați prins ceva ?
- Ne-am oprit puțin la-ntoarcere, iazul era secat demult da am prins o știucă barosană .
- Bine, bine, mergeți la bucătărie, vi-i prăjesc mai târziu, am puțină treabă pe-afară.
Ne-am așezat cuminți pe doi chituci, lângă sobă. Se înserase de-a binelea. Mămăliga fâsâia în tuci la un jar stins. Cu fețele îmbujorate ne uitam unul la altul și râdeam.
- Trebuia să ne spălăm pe ochi că nu ne mai ghicea.
Pe drum se-auzeau cântecele, chiuiturile și zurgălăii celor ce mergeau la masa de noapte a nunții. Eu abia mai stăteam drept.
- Titele, pun și eu capul în poala ta, mă scoli când o veni mama, da să mă scoli, auzi ?
- Bine.
Plici, plici, îmi suna în urechi apa lovită de Þoacă și din când în când mă scuturam de răceala ei.

Notă la subsol

Doi ani mai târziu și după aceea

Doi ani mai tîrziu nuntă mare în Toboșari, iazul a fost secat încă o dată în prima duminică din august, iar oamenii din povestea noastră s-au grămădit la bulboana de la pod să prindă peștii. Þoacă după ce l-a amețit bine cu sapa , a aruncat în iarbă peștele cu găteje cu tot. A ieșit din apă șil-a apucat sfârșeala. S-a tot holbat pînă a picat jos. De data asta peștele era...Într-un sfert de oră s-a strâns toată suflarea de pe iaz, apoi au venit cei de la nuntă iar după mai multe ore a venit o mașină gaz de la Câmpulung cu doi procurori. Până seara fata care aruncase copilul în apă a fost găsită și dusă la dispensar. Stă acolo pe trepte și parcă n-ar vedea pe nimeni. Mulțimea vuiește în mijlocul drumului.Mă uit și eu la ea. Nu plânge, nu răspunde la sudalmele oamenilor, are doar o privire tristă.
Era foarte frumoasă, dar prietenul ei Petre n-o mai vrusese de nevastă , că prea era săracă. Cînd i-a venit sorocul a născut la umbra unei sălcii plîngătoare și-a împins cu picioarele ființa aceea în iaz. Nici nu s-a uitat la ea...Asta se întîmplase vineri și numai după două zile fusese descoperită...A fost luată la Câmpulung și apoi închisă.Peste numai trei ani, în ziua de Paști am văzut-o la intrarea în biserică. Nu a venit să cânte cu noi Hristos a înviat. ..Nici nu s-a împărtășit ca toți oamenii. L-am întrebat pe tata de ce și mi-a răspuns că deși fusese eliberată pentru bună purtare trebuia să ispășească păcatul prin rugăciune și umilință. Umbla îmbrăcată în negru și-aproape că nu vorbea cu nimeni. Unui om din sat i s-a făcut milă de ea dar a și îndrăgit-o, că prea era frumoasă și harnică. A luat-o acasă și-au avut împreună patru copii .S-au înțeles foarte bine , au trăit în armonie, au sporit gospodăria și mai trăiesc și azi..Nimeni n-a văzut-o rîzînd vreodată.
Iubitul ei care n-a vrut s-o ia de nevastă, s-a însurat cu o femeie bogată la vremea aceea și-au avut patru fete .Când se îmbăta, smulgea uluca din gard și-și bătea nevasta că e urâtă, puturoasă și proastă. La bătrînețe a ologit de amândouă picioarele. Umblă într-un cărucior și nevastă-sa se luptă cu el să-l urce și să-l dea jos din pat. Ea nu se plînge, doar el se roagă la Dumnezeu să se îndure să-l ia mai repede.

Nicolae Aurelian Diaconescu