S-a iscat un vârtej ca din senin. S-a înșurubat în pământ, apoi a pornit-o tehui, peste câmp, curți și livezi, luând cu el tot ce găsea mai ușor în cale. Și dacă de pe jos fura flori, pene și hârtii, de pe-o ramură luă un cărăbuș, un cărăbuș mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochișorii ca două neghinițe. Cărăbuș de primăvară. Când l-a luat vârtejul pe sus, și-a strâns și el piciorușele și a văzut că poate zbura și fără să dea din aripi.
Vârtejul și-a făcut gustul, și-n mijlocul unui drum de țară, lângă o curte, s-a înțepenit o clipă ca un sfredel, apoi s-a topit deodată, lăsând tot ce luase, baltă, la pământ. Iar cărăbușul căzu pe o bucățică de hârtie albă și rămase acolo, amețit. Când s-a trezit, privi împrejur: un drum prăfuit. Și din capătul drumului, țanțoș, cu pieptul în platoșă, cu pintenii arcuiți venea un cucoș. “Ii! Scap de unul și dau de altul, își zise cărăbușul. Ãsta mă înghite!” Cucoșul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la cărăbuș, și-a trecut mândru înainte. “Am scăpat!” gândi cu bucurie cărăbușul și se întoarse să privească după cucoș. Atunci încremeni de spaimă. Din celălalt capăt al drumului sosea un curcan. Cărăbușul se făcu mai mic decât era, ținându-și sufletul: “Acum chiar c-am pățit-o!” Când ajunse curcanul în dreptul cucoșului, se înroti, își roși mărgelele și își dădu capul pe spate; iar cucoșul scoase pieptul și mai în afară, se înălță în picioare și-și forfecă aripile de câteva ori în pământ: își dădeau binețe! Cucoșul s-a dus, curcanul se feri parcă să nu calce cărăbușul, când îl ajunse, și acesta, bietul, răsuflă: “Bine c-am avut noroc!” Dar deodată, de după gard, sări, mare, cu coada rotundă cât soarele la răsărit, un păun. Pasărea se legănă o clipă, apoi își strânse coada și zbură în drum. “De ăsta nu mai scap!” crezu cărăbușul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi l-a întors cum îl găsise și, lăsândul, își văzu de drum. Cărabușului nu-i venea să-și creadă ochilor, că mai e în viață. Dar uite: colo e drumul, sub el hârtia, pe dreapta gardul – trăiește. Ia să zboare acuma, cât mai repede, de-acolo pe vreo creangă de copac. Să-și încerce aripile. Și le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărișor ceva decât o nucă, zbură spre el. “Ei! De așa paseri mici, mai de seama mea, mi-i drag și mie”, gândi cărăbușul pregătindu-se să dea sturzului “ziua bună”. Dar sturzul se lăsă lângă bucățica de hârtie, deschise pliscul, apucă cu lăcomie cărăbușul și hap! hap! – mai să se înece, îl înghiți.
Sărăcuțul cărăbuș!
De pe gard, o vrabie, care văzuse multe la viața ei își așezase puișorii la rând, să privească, de cum zărise cărăbușul jos. Și acum își luă zborul într-alt loc, strigându-și după dânsa odraslele, care duceau în minte o învățătură mai mult.