Era o zi, cândva, demult, când luna plângea cu stele reci și îngeri cu aripi frânte cădeau spre un paradis ce nu fusese niciodată mai mult decât un loc al uitării. Erau două aripi roșii ce-mi purtau sufletul undeva foarte sus și mă legănau în iluzia liniștii și seninătății. Moartea venise, mă căutase și plecase fără să-mi spună nimic, mulțumită cumva că nu a trebuit să-și ducă la un sfârșit misiunea.
E albastru în jur, albastru mult și dens, de o intensitate sublimă ce face să-mi tremure catedralele sufletului de vibrația nemișcării. Mă simt uitat de mine și de lume, ca și cum aș fi sosit prea târziu la poarta Cerului și am pierdut biletul spre rai. Uitat într-un fel de purgatoriu al iluziilor umane, care doare cu durerea neîmplinirii suferinței. Mă doare fiecare gând de vânt ce-mi pătrunde în suflet, mă doare tot ceea ce e lângă mine, tot ceea ce, întocmai unei clipe, se scurge inexorabil tot mai departe. Sunt vise frumoase și sublime ce trec pe lângă mine fără să mă atingă. Întind mâna, dar niciodată nu reușesc să le prind, mi se destramă printre degete fără să apuc să le gust vreodată lacrima fericirii.
Îmi tremură gândul înălțării spre neant cu ecoul celui ce a făcut odată să strălucească stelele, ce a făcut soarele să dea căldură și luna să nu fie rece. Gândul. Gândul e moartea; și ucid sau mă ucid ori de câte ori silaba rostirii face să trăiască și ucide, în același timp, ideea. Ideea că exist, că mor, că albastru, că disperare, că sublim. Chiar și că roșu. Sau negru.
Undeva, aproape, strălucirea se destramă, în unde concentrice a căror bătaie vine dintr-un puls mult prea etern și îndepărtat. Strălucesc mai aprins cu fiecare val ce trece prin mine, mai intens cu fiecare gând ce moare, mai fad cu fiecare noapte eternă pe care o străbat în iluzii și iluzii.
Cine e stăpân aici? E o geometrie ciudată în jur. Mă simt punctiform într-o lume cu plane de cristal, de vise a căror dimensiune e însăși ideea. Și gândul. Mi se forțează percepția într-un timp în care mediul atemporal în care mă mișc pare etern și totuși muribund. Moare cu timpul din mine, e etern cu visele ce trec prin mine. Sunt eu, între eternitate și secundă, între neființă și întrupare, între roșu și negru, între gând și vis.
Secunda se sparge în mii de evuri, culoarea se contopește din lacrimi și vibrații, din solid și neființă. E roșu și negru. Mă doare această culoare, mă doare în roșu și negru, mă dor secundele de culoare și gândurile despre un neant etern, mă doare caducitatea trăirii și a perfecțiunii viselor. Mă clatin în vibrația zborului dintr-o colivie ce m-a încătușat în spaimele și sensurile unui cuvânt căruia îmi era frică să-i dau viață. Roșu în timp, negru în gând, alfa și omega în mine.
Cad în golul lăsat de un ev ce lipsea, cumva ca din întâmplare, din lanțul de vise ce continuă să treacă la fel de impasibile pe lângă mine. Sunt doar eu ce rămâne, din nou uitat, pierdut și regăsit ca un vis fără sfârșit, imaterial și incert.