agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
![]()
agonia ![]()
■ Nothing sought ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-04 | [This text should be read in romana] |
ULTIMUL PAHAR DE VIN
-fals tratat despre o iubire imposibila- Totul începuse într-o zi când un om veni acasă de la serviciu puÈ›in afumat, căci fusese ziua de naÈ™tere a È™efului care îl cinstise cu un pahar mare de whisky, È™i se iubise cu nevastă-sa fără să se protejeze, iar un spermatozoid cu formula 22 A+1 GY, se alătura unui ovul cu formula 22 A+1 GX, dând naÈ™tere unui zigot cu premise prospective de tip masculin, cu formula cromozomială 44 AX+ GXY. Peste nouă luni, acelaÈ™i om bătea la poarta preotului Litră, să-l ajute să găsească cel mai potrivit nume de sfânt fiului său în greutate de 3,200 kg, despre care toată lumea spunea că deja seamănă leit cu el. Peste câteva ore, petrecute într-o cârciumă de cartier, de pe pereÈ›ii căreia un curios ar fi putut afla că Anton love Dora, iar NuÈ›i are numărul de telefon 7654321 È™i cum arată în viziunea unui pictor naiv organul reproducerii masculine, omul nostru era mult mai beat decât cu nouă luni în urmă È™i supărat pe preotul Litră că băuse două sticle de vin pe socoteala lui È™i încă nu-i găsise un nume biblic demn de a fi purtat de cel care-i va duce numele È™i gloria mai departe în viață. BeÈ›ia scoate la iveală cele mai urâte părÈ›i ale omului, dar câteodată È™i lucruri bune, sau chiar de excepÈ›ie. Gestionarul Ilie, om în pragul pensionării, È™tiuse să se ferească de primele È™i să înveÈ›e din cele din urmă, È™i pentru că cei doi erau clienÈ›i vechi È™i fideli, le vându soluÈ›ia pe un rachiu mare de piersici: părintele va spune o rugăciune, să-i dea Dumnezeu inspiraÈ›ie È™i să-i îndrume mâna, iar apoi va deschide Cartea Sfântă, la întâmplare, È™i primul nume propriu de pe pagină va fi numele copilului… Peste ani de zile, Nazaret, copilul cu nume născut într-o cârciumă, ajunse cu voia Domnului, fără mari probleme, în anul al III-lea de facultate. IeÈ™ise într-o seară să se plimbe pe stradă È™i să fumeze (acasă maică-sa îi făcea scandal că-i afumă perdelele) È™i mergând aÈ™a, fără nici un scop, se trezi că de la o vreme se È›ine, ca un câine orfan, după o femeie agățată de braÈ›ul unui tip solid, tuns scurt, genul soldatului american. „Dacă observă ăsta că mă È›in după ei È™i-mi dă un pumn în față, umblu cu ochelari de soare o lună…â€, gândi, dar își asumă riscul È™i se È›inu în continuare după ei. Femeia nu avea nimic deosebit privită din spate. ÃŽi urmări linia piciorului destul de fină, dar strâmbă din nas văzând pantofii cu talpă exagerat de mare, meniÈ›i să-i ascundă cei cinci centimetri care i-ar fi trebuit să aibă picioare de fotomodel. Părul, de o nuanță imprecisă: castaniu, negru È™i roÈ™cat, culori rămase de la vopsiri nefăcute de un profesionist, era prins neglijent într-o coadă de cal. Cuplul intră într-un bar. ÃŽi urmă È™i se aÈ™eză la o masă de unde s-o poată vedea din față È™i s-o audă. FaÈ›a era prea lungă pentru gustul lui, bărbia pătrată, aproape bărbătească. Ochii, căprui, cu irizări de verde, erau singurul lucru cu adevărat frumos. O ascultă vorbind: gângurea banalități pe care le auzise de prea multe ori. O mai privi o dată: nu, nu era o femeie frumoasă, era o femeie care trăia poate doar prin ochii ei… Se ridică È™i plecă dezamăgit spre casă. „Hotărât lucru, trebuie să mai las cartea în pace È™i să mă duc pe la femei!â€, își spuse, dar plecă tot spre casă, căci mai avea ceva de învățat… Acasă, nu-i stătuse însă mintea deloc la învățat. De fapt, nu-i stătuse mintea la nimic. Se întinse în pat, uitându-se fix în tavan È™i gândindu-se la ceva, dar fără să-È™i dea seama exact la ce. Apoi, după câteva ore, se gândi că tavanul nu e nici măcar destul de alb ca să merite atâta timp atenÈ›ia lui, aÈ™a că își mută privirea spre lustră. Rămase încremenit: pe bronzul lustrei, un bărbat È™i o femeie, din acelaÈ™i material, făceau dragoste încet, metodic, fără nici o grabă, dar totuÈ™i plini de pasiune, de parcă ar fi fost conÈ™tienÈ›i că în lumea lor metalică timpul cu dinÈ›i de rugină muÈ™că mai rar din trupurile lor cu muÈ™chi de bronz… „Visez, ce vis tâmpit, să-È›i visezi lustra! Am să mă ciupesc, dacă visez, nu voi simÈ›i nimic!â€. Urlă! Unghiile îi intraseră adânc în carne, învineÈ›ind-o, dar cei doi continuau să facă dragoste pe lustră, sfidând legile gravitaÈ›iei, È™i, înfierbântaÈ›i, începuseră să geamă puternic… Aprinse lumina să poată vedea totul mai clar. Cei doi aveau o frumuseÈ›e dumnezeiască, pe care nu o mai întâlnise nici măcar în albumele cu reproduceri după tablouri ale pictorilor celebri È™i nici în mult mai numeroasele reviste “Playboy†care-i trecuseră prin mână È™i care înfățiÈ™au cele mai frumoase femei ale lumii în toată splendoarea lor. Cei doi se miÈ™cau ameÈ›itor, se apropiau de descătuÈ™area finală, care produse o orgie de fluctuaÈ›ii de lumină È™i scântei celor patru becuri ale lustrei, iar în final un scurtcircuit în toată reÈ›eaua electrică a casei. „Am înnebunit! ÃŽnvăț prea mult, trebuie să mă mai odihnesc…â€. Luă un diazepam, dar nu reuÈ™i să adoarmă. ÃŽn curând, noaptea veni cu o precizie pe care de multe ori se chinuise s-o înÈ›eleagă. La lumina lumânării, căci se simÈ›ea extrem de confuz È™i obosit pentru a se duce să repare pana de curent, mâncă în silă, mai mult ca să scape de gura maică-sii, apoi se întinse în pat È™i închise ochii încercând să-È™i aducă aminte imaginea femeii după care se È›inuse ca un nebun, ca să își dea seama ce îl făcuse totuÈ™i să se comporte aÈ™a. Văzu costumul acela crem cu care era îmbrăcată, pantofii cu talpa exagerat de mare, părul prins neglijent într-o coadă de cal, È™i visă, visă, până când reuÈ™i să-È™i aducă aminte de ochii aceia mari, verzi, fascinanÈ›i, care ar fi putut, dacă pe Pământ ar fi existat vietăți numite ochi, să trăiască singuri. Da, acum È™tia: ochii ei erau niÈ™te magneÈ›i, iar el era o simplă pilitură de fier, care nu se poate împotrivi legilor fizicii. Fără să-È™i dea seama, începuse să se mângâie pe piept, iar apoi, când mâna îi coborî, realiză ce face È™i se opri brusc, ruÈ™inat. „Doamne, am înnebunit, parcă aÈ™ avea 14 ani…â€. Fumă fără tragere de inimă o È›igară, apoi se urcă iar în pat, diazepamul luat mai devreme își făcu, în sfârÈ™it, efectul È™i adormi, un somn greu, agitat, în care visa cum un om, cu numele Nazaret, se zbătea să nu se înece într-un ocean de ochi verzi, agățându-se de părul unei femei, prins neglijent într-o coamă de cal, ale cărei fire se rupeau, sub greutatea lui, unul câte unul. DimineaÈ›a se trezi transpirat, bolnav. Se duse la baie, dădu drumul la apă, dar când atinse cu mâinile jetul fierbinte, urlă: avea palmele pline de zgârieturi È™i de sânge… A doua zi, la îndemnurile susÈ›inute ale mamei, făcu puÈ›in sport ca să iasă din pasa proastă în care intrase: bătu fără nici un pic de milă toate covoarele din casă, se duse la izvor È™i cără 15 găleÈ›i de 10 litri de apă - „…ai văzut È™i tu mamă ce scumpă e apa de când ne-am băgat apometre…†- duse gunoiul, apoi se îndreptă spre cameră să se odihnească. Se opri însă la ușă: dinăuntru se auzeau gemete È™i È™oapte pline de pasiune! „Iar a venit vără-meu cu prietena, fără să-mi spună…â€, gândi È™i se duse în sufragerie să citească o jumătate de oră o carte. Când reveni, însă, dinăuntru se auzea acelaÈ™i lucru. „Nesătul e ăsta, cât vrea să-l mai las?!â€, È™i realiză că a venit timpul să vorbească cu mătușă-sa È™i să-i explice că vără-său a ajuns la o vârstă când trebuie să-l lase ceva mai mult singur acasă. Bătu încet la ușă, dar nu primi nici un răspuns. AÈ™teptă câteva minute, cât să poată cei doi să se îmbrace, mai bătu o dată, de data asta ceva mai tare, È™i, deÈ™i gemetele nu încetară, intră încet, luându-È™i aerul că nu a auzit nimic, că nici nu bănuie că ar fi cineva înăuntru. Rămase interzis, camera era goală! Televizorul È™i videoul erau închise, nu le uitase deschise cu vreo casetă deocheată înăuntru… PereÈ›ii erau subÈ›iri, poate zgomotele veneau de la vecina de sus, încă atrăgătoare È™i care obiÈ™nuia să facă gimnastică cu băieÈ›i tinerei. Ridică ochii È™i văzu stupefiat că bărbatul È™i femeia din lustră își reluaseră ritualul, dezlănÈ›uiÈ›i. Rămase aÈ™a privindu-i, până când îl trezi la realitate vocea mamei: „Nazaret, e ora 4. Peste o jumătate de oră începe „Maria Carmencita Belenâ€, du-te È™i repară lumina, să pot să mă uit la serial!â€. Se duse, È™tia ce mult înseamnă telenovela acesta pentru mama lui, care își lua întotdeauna ceapă să cureÈ›e în timpul serialului, ca să poată ascunde lacrimile ce-i apăreau în colÈ›ul ochilor de fiecare dată când Jose Armado îi declara Mariei Belen că o iubeÈ™te, iar ca să nu-l piardă atunci când era la serviciu, strânsese câteva luni din banii de piață È™i cumpărase un mic televizor alb-negru de la un second-hand de electronice, căruia îi improvizase o antenă dintr-o furculiță. Se duse, deÈ™i, de când apăruse telenovela asta mâncarea avea prea multă ceapă pentru gustul lui È™i-l cam durea stomacul după fiecare masă… Se înarmă cu o È™urubelniță, cu răbdare È™i ceva tutun È™i începu să schimbe fără grabă siguranÈ›a din panoul electric aflat pe scara blocului, de parcă ar fi fost un chirurg în timpul unei operaÈ›ii pe cord deschis. ÃŽn timp ce trebăluia, vecina de la unu ieÈ™i îmbrăcată într-un halat de baie, scurt, încheiat neglijent, ce lăsa să i se vadă linia fină a piciorului. „Mă armăsarule, ce-ai pățit de două zile, È›i-ai pus în cap să nu mă mai laÈ™i să dorm nici ziua, nici noaptea?â€. Bălmăji ceva, ca o scuză. „Hai, nu te mai scuza atât, eÈ™ti tânăr, dacă nu acum când, atunci când nu mai poÈ›i decât cu viagra?â€, È™i-l mângâie uÈ™or, cu mână expertă sub bărbie. „Ce vină ai tu că sunt pereÈ›ii subÈ›iri? Treci pe la mine să bei o cafea după ce termini! Las uÈ™a deschisă…â€, È™i-l atinse ca din greÈ™eală în zona genitală, după care plecă, cu mers unduitor, lăsând în urma ei o adiere de parfum scump… ÃŽntr-un târziu strânse hotărât siguranÈ›a È™i, o dată cu lumina, țâșni în mintea lui È™i cel mai mare È™i poate singurul adevăr pe care îl înÈ›elese în viaÈ›a lui: „dragostea este peste tot, este lângă tine, puternică precum fierul È™i, o dată È™i-o dată, chiar din întâmplare trebuie s-o vezi, când te aÈ™tepÈ›i mai puÈ›in, atunci o vei găsi!â€. Era mulÈ›umit, „Ceea ce am gândit e ca o maximă, s-o dau la un ziar, poate o publică…â€, își spuse, dar era obosit după munca depusă È™i își aminti de cafeaua care îl aÈ™tepta la vecina È™i de uÈ™a deschisă, aÈ™a că făcu câțiva paÈ™i, apăsă pe clanță È™i intră. Cafeaua nu mai era fierbinte, dar vecina parcă stătuse pe jăratic aÈ™teptându-l. ÃŽl lăsă să tragă câteva fumuri din È›igară È™i să soarbă două guri de cafea, apoi se ridică È™i, cu un gest lipsit de cea mai mică pudoare, își dădu jos halatul, rămânând goală, în toată splendoarea ei de femeie pârguită. El se pierdu, era obiÈ™nuit să negocieze cu fetele cu care fusese - nici chiar cele câteva prostituate de lângă benzinărie, cu care se iubise pe bancheta din spate a maÈ™inii unui prieten, nu fuseseră aÈ™a de directe. Se pierdu È™i se repezi să-i sărute picioarele, singurul lucru care rămăsese acoperit de papucii în formă de iepuraÈ™i. Apoi, foarte repede, își căpătă siguranÈ›a de sine È™i începu să repete precis, periodic, miÈ™cările bărbatului de pe lustră… Timpul trecea greu, începuse să piardă ore întregi mergând năuc pe străzi, încercând să acopere toate zonele oraÈ™ului È™i la intervale orare cât mai diferite, dar nu reuÈ™i să o mai vadă pe femeia aceea care-i răpise visele. Doar într-o zi, atunci când iarna îi fugise din suflet È™i începuse să alerge besmetică pe străzi, când nici nu se gândea, o văzu făcând câțiva paÈ™i È™i apoi urcându-se într-un taxi ce demară în trombă. Alergă ca un nebun după maÈ™ină câteva sute de metri, apoi se opri deznădăjduit, ghinionul îl urmărea fără încetare: prinse culoarea roÈ™ie a semaforului È™i trebui să se oprească uitându-se după taxiul ce se pierdea în coloana de maÈ™ini… Inventase multe metode de păcălit timpul: învățatul, din ce in ce mai asiduu, cititul (orice carte care îi pica în mână) ascultatul oricui avea chef să vorbească, studiul limbilor moarte: latina, greaca veche, meditaÈ›ia, mersul din ce în ce mai des la vecina de deasupra… Toate degeaba. Femeia pe care el o urmărise cândva îl urmărea acum peste tot, cu o tenacitate pe care niciodată nu o bănuise la o femeie. Noaptea se lupta cu regularitate cu oceanul acela de ochi verzi, dar lupta era mult mai uÈ™oară acum, își construise o barcă, câteodată vântul sufla cu blândeÈ›e, altă dată avea la îndemână vâsle… Cuplul de pe lustră dispăruse de când reparase pana de curent, dar, de parcă totul fusese un semn, în viaÈ›a lui începură să apără de atunci femei care-l căutau, îl doreau, ghicind parcă cu un al È™aptelea simÈ› golul din inima lui È™i încercând să-l umple. El, însă, căuta la femeile pe care le întâlnea părÈ›i componente ale ei, începuse să umble cu orice femeie care în mintea lui avea ceva din ea. ViaÈ›a lui devenise un joc de puzzle în care încerca să reconstituie din fragmente imaginea ei… Natura stabileÈ™te fără îndoială în tot ce face elemente compensatoare: Nazaret își pierdu visele, își pierdu ceva din bucuria pe care un bărbat o simte în preajma unei femei, își pierdu poate chiar gustul de a trăi, dar câștigă pe plan profesional: în scurt timp deveni cel mai bun student al facultății, termină cu nota zece examenul de licență È™i obÈ›inu o bursă de doi ani în FranÈ›a. Depărtarea fizică de È›ară È™i de femeia pe care o iubea chiar dacă nici măcar nu-i È™tia numele, nu reuÈ™i să-i aline deloc durerea aceea inexplicabilă din inimă, nu reuÈ™i să-i coloreze deloc visele pline de culoarea aceea căprui-verzuie, absurd de predominantă. Parisul, cu toate frumuseÈ›ile lui, nu-i aduse nici o satisfacÈ›ie. Era, fără îndoială, un iubitor de frumos, dar începuse parcă să simtă ură, invidie față de tot ce avea frumuseÈ›e È™i valoare È™i nu era legat sub o formă sau alta de el… Se schimbase, se schimbase mult, dacă ar fi trecut pe stradă pe lângă un prieten, acesta poate nu l-ar fi recunoscut. ÃŽn È›ară fusese un tânăr bine îmbrăcat, curat, extrem de îngrijit. Uneori chiar îl apuca râsul când își amintea de orele petrecute în faÈ›a oglinzii pentru a-È™i aranja părul… Acum se îmbrăca în haine largi, comode, își lăsase părul să crească, nu se mai bărbierise, ba, chiar, urmând moda colegilor de facultate, își înfipsese doi cercei în urechea stângă… Colegul lui de cameră, Kanel, un negru din Africa de Sud, îi deveni în scurt timp cel mai bun prieten. ÃŽi legau firile lor asemănătoare È™i mai ales suferinÈ›a: Kanel își lăsase acasă toate sentimentele È™i venise în FranÈ›a, împotriva voinÈ›ei lui, ca să-È™i aprofundeze cunoÈ™tinÈ›ele economice, pentru a prelua firma tatălui său. Kanel, familiarizat cu FranÈ›a, unde se afla de doi ani, îl iniÈ›ie în viaÈ›a de noapte a Parisului, singura care putea să-l facă să mai uite de dorul de casă: cabarete, restaurante È™i mai ales bordeluri. Căută È™i trăi dragostea carnală cu o frenezie È™i cu o tenacitate pe care nu È™i-o putea bănui. Dictonul „Carpe diem†îi deveni deviză în viață, trăi fiecare clipă de parcă ar fi fost ultima. …Era o seară caldă de aprilie. ÃŽmplinea 25 de ani. Și el È™i Kanel strânseseră bani toată săptămâna, ca să facă din noaptea aia una de neuitat. Fiind o seară specială, hotărî să se tundă, își rase barba È™i se îmbrăcă cu unul din costumele cu care se prezenta la examene. Kanel, hotărât să-i facă o surpriză, umblase toată săptămâna să descopere un local nou. ÃŽl găsise, într-una din suburbiile Parisului, un local cu specific românesc, unde o orchestră cânta cu È›ambal, vioară È™i acordeon, niÈ™te melodii pe care le auzise cântate È™i de Nazaret în timp ce se bărbierea, sau în rarele momente în care era bine dispus. Localul era o copie perfectă a „bombelor†din È›ară în care se bea vin ieftin È™i acru, dar îndulcit de arcuÈ™ul violonistului negricios È™i de miÈ™cările din coapse ale dansatoarei un pic cam trecute… „La dracu’, parcă aÈ™ fi acasă aici!â€, nu putu să nu se mire Nazaret cum de se putuse face o grefă atât de balcanică în inima organismului francez. Patronul îi auzi înjurătura neaoșă românească È™i se bucură că găseÈ™te un conaÈ›ional. Le oferi o masă centrală, de unde se vedea bine ringul de dans, È™i le aduse o sticlă de vin: „Din ăla bun!â€, le È™opti făcându-le cu ochiul. Vorbiră mult despre È›ară, despre echipa naÈ›ională de fotbal, despre neamuri È™i despre lucruri lăsate acasă. Sticlele de vin se scurgeau ca È™i amintirile una câte una, È™i în curând toÈ›i intrară în acea stare de toropeală plăcută… Taraful se îmbogăți în curând cu un nou solist: Nazaret. Obosi însă repede să tot culeagă monezile cu care publicul arunca în el. „Le place la nebunie cum cânt, păcat că francezii au obiceiul acesta stupid de a arunca cu monede, dacă aÈ™ fi fost în È›ară, mi s-ar fi lipit bacnote pe frunte È™i aÈ™ fi făcut ceva bani…â€, gândi auzind în buzunar zornăitul plăcut al monezilor strânse după scenă, È™i îl cuprinse o melancolie ciudată, aÈ™a că se întoarse la masă È™i bău, bău mult, să uite de toÈ›i È™i de toate, bău atât de mult încât Kanel i se păru alb. Ora 12 se apropia pe furiș… ÃŽn timp ce-È™i goleau cupele de È™ampanie, pe ring apăru dansatoarea cea mai nouă a localului. „Special pentru dumneavoastră, pentru prima seară la noi, exotica Yvonne!â€, anunță D.J.-ul localului. Nazaret se frecă la ochi nevenindu-i să creadă: pe ring se dezbrăca încet, provocator, femeia pe care o iubea, numai că era neagră… Se uită la Kanel, È™i el era negru. „Nu sunt foarte beat.â€, se gândi, „Ceea ce văd este real…â€. Kanel se comporta ca un nebun: fluiera, bătea zgomotos din palme, îi dădea coate È™i golea pahar după pahar. „Cred că m-am îndrăgostit, fratele meu alb!â€, îi È™opti într-un târziu. „Eu o iubesc de mult pe femeia asta!â€, îi răspunse, dar Kanel râse luând totul ca pe o glumă. Brusc, se trezi. Văzu că nu numai Kanel, ci toÈ›i bărbaÈ›ii o priveau pofticioÈ™i, toÈ›i o doreau în patul lor. ÃŽncepu să-i urască pe toÈ›i, o ură pe care o simÈ›ise la venirea lui, față de toate lucrurile frumoase cu care FranÈ›a îl întâpinase… ÃŽÈ™i roti plin de invidie privirea prin local È™i atunci i se întâmplă un lucru incredibil: privirile lor se întâlniră È™i atunci avu loc o explozie ciudată, care îi făcu să rămână doar ei doi È™i muzica aceea suavă È™i provocatoare… Se trezi din transa aia ciudată când Yvonne se aÈ™eză la masa lor È™i-l pupă pe obraz, spunându-i într-o românească stâlcită „La mulÈ›i ani!â€. Dintr-un colÈ›, patronul îi făcea cu ochiul È™i-i arăta prin miÈ™cări clare ale mâinilor ce să facă cu fata. Nu avea nevoie de indicaÈ›ii, îi È™opti fetei câteva vorbe dulci, apoi îl rugă pe Kanel să vină mai târziu acasă… O dorea mult, dar nu se grăbi. Era excitat, se simÈ›ea deasupra tuturor, doar îl alesese pe el dintre toÈ›i bărbaÈ›ii din sală, fără îndoială îl plăcea, nu venise pentru bani, în bar erau mulÈ›i, dacă nu toÈ›i, mai bogaÈ›i decât el. Niciodată nu-È™i închipuise că poate fi atât de tandru cu o femeie, È™i mai ales cu o curvă. Fusese, fără îndoială, partida secolului, în sfârÈ™it simÈ›ise È™i plăcere sufletească, nu numai trupească din partea unei femei È™i, oricât avea să plătească, nu i-ar fi părut rău. Ba chiar simÈ›i nevoia să fie generos, îi întinse fetei portofelul È™i-i spuse să ia cât vrea. „Îmi placi, puiule, cu tine nu o s-o fac niciodată pentru bani!â€. Se È›inu de promisiune, nu îi luă de atunci nici un ban, ba începu chiar să îi aducă un parfum, un pulover, o cravată… DeÈ™i se gândea ce ar zice părinÈ›ii È™tiind că trăieÈ™te cu o negresă È™i în plus cu o curvă, Nazaret nu se putea opri să n-o iubească. Mai rău era faptul că prietenul lui nu glumise atunci în local când îi spusese că se îndrăgostise de Yvonne. Se schimbase mult Kanel, nu mai suporta nici o glumă, nu mai găsea satisfacÈ›ie în nimic. ÃŽncepuse să bea din ce în ce mai mult È™i Nazaret începuse să-l suspecteze chiar că se droghează, căci găsise în baie o seringă folosită, pentru prezenÈ›a căreia Kanel nu-i oferise nici o explicaÈ›ie logică. Þinea la viaÈ›a lui Kanel la fel de mult ca la viaÈ›a lui È™i, fără să-È™i dea seama de unde, avea certitudinea că dacă nu va face ceva, îl va pierde. ÃŽn noaptea aceea, i se întâmplă un lucru ciudat: visă iar că înoată în oceanul acela de ochi verzui. Nu mai înotase de mult È™i se întrebă cu frică în suflet dacă va putea să treacă noaptea fără să se înece… Obosise, muÈ™chii nu-l mai ascultau, începuse să înghită din ce în ce mai mult din apa aia verzuie È™i cu gust de alge… Se întoarse cu o forÈ›are supraomenească È™i începu să facă pluta pe spate. Nu mai avea forță, se gândi că va petrece o viață pe fundul oceanului care se pregătea să-l înghită. Se consola doar cu gândul că poate există în oceanul acela ciudat o scoică imensă care să-l înghită, să-l digere, iar apoi să-l scuipe sub forma unei perle ce ar putea ajunge prin forÈ›a destinului la mâna femeii iubite… Brusc însă inima începu să-i tresalte de bucurie È™i speranță: pe cer pluteau lin niÈ™te păsări. „Pământul trebuie să fie aproape!â€, se gândi È™i începu să înoate cu È™i mai multă vigoare. Nu se înÈ™elase, în scurt timp ajunse pe o insulă ce-l impresionă de la primă vedere: peste tot se vedeau clădirile impozante ale celor mai importante Bănci din lume. „Slavă Þie, Doamne! Am murit È™i-am ajuns în Paradisul Fiscal, mi-ai îndeplinit cel mai mare vis al meu de economist!â€, È™i vru să îngenuncheze, dar abia atunci observă că în jurul lui plaja se umpluse de oameni care se prosternau È™i-i ridicau osanale: „MulÈ›umim zeilor că exiÈ™ti, o, tu, Nazaret, cel mai puternic bărbat, cel mai bun rege dintre câți au fost vreodată pe pământ!â€. Se privi în treacăt într-un ochi de apă: imaginea confirma spusele oamenilor. „Dacă au dreptate, au dreptate! N-am ce să fac!â€, oftă È™i-È™i acceptă cu naturaleÈ›e rolul extrem de obositor de a fi mai presus decât toÈ›i oamenii. „Mama trebuie să fie o zeiță…â€, găsi un răspuns pentru frumuseÈ›ea aceea inexplicabilă pentru o ființă omenească, ce răzbătea din ciobul de apă în care se privea. Porunci È™oferului unei limuzine somptuase să-l ducă mai repede la Palat È™i, după ce hrăni câinii care-i urlau de foame în stomac, adormi: înotase prea mult în ziua aceea È™i organismul, cu toate originile sale zeieÈ™ti, își cerea totuÈ™i drepturile. Cetatea înflori È™i mai mult sub mâna lui Nazaret. Mintea lui de economist, formată în condiÈ›iile unei economii de piață în tranziÈ›ie, îl ajută să găsească toate pârghiile de eludare a legilor internaÈ›ionale, astfel că în scurt timp cerură cetățenie în Cetate mulÈ›i din cei mai bogaÈ›i oameni ai lumii… Cu toate acestea deveni repede, datorită puterii absolute pe care o deÈ›inea, o fire despotică. Cetățenii începuseră să plece în voiajuri foarte dese în țările vecine, ca să poată vorbi pe la colÈ›uri despre nemulÈ›umirile lor… (Conform edictului nr. 123 al Cetății, semnat de Marele Rege Nazaret, toate construcÈ›iile din Cetate trebuiau făcute în formă rotundă.) Locuitorii Cetății, năpăstuiÈ›i de asuprirea despotică a lui Nazaret, au socotit, după ce se sfătuiră cu Zeii, că pentru îmblânzirea firii Regelui nu există decât un leac: prietenia, căci doar ea poate îndulci relaÈ›iile dintre oameni. Creară atunci Zeii, din lut, un om după chipul È™i înfățiÈ™area lui Nazaret. ÃŽnsă nici zeii nu-s perfecÈ›i: Kanel, omul creat de ei, se născu negru, solid, vânjos, scund, îndesat, plin de păr, dar, privit din profil, de pe la 20 de metri depărtare, semăna cu Nazaret. ÃŽl trimiseră Zeii pe Kanel în codru, să doarmă cu fiarele, să mănânce cu ele, să prindă agerimea, forÈ›a È™i viclenia lor… Dar datorită faptului că lua apărarea fraÈ›ilor lui din pădure în faÈ›a vânătorilor, Kanel deveni curând un duÈ™man al oamenilor È™i oamenii deveniră duÈ™manii lui… ÃŽn scurt timp de la preluarea aceea a frâielor Cetății, apărură nori negri pe cerul guvernării Nazaret. PotenÈ›ii oameni de afaceri din toate țările lumii, care aduceau venituri extrem de importante hotelurilor È™i întregului circuit turistic al Cetății, o sursă de importanță majoră pentru veniturile bugetului de stat, invitaÈ›i de Nazaret la partide de vânătoare în vastele păduri ale țării, populate de toate speciile de animale, începură să prezinte proteste oficiale: în timpul minunatelor de altfel până atunci partide de vânătoare, apărea un om negru, solid, scund, plin de păr È™i extrem de agil astfel încât oricât trăseseră cu puÈ™tile în el, nu reuÈ™iseră să-l nimerească, care le fura vintilele de la roÈ›ile jeep-urilor, le zgâria portierele maÈ™inilor cu cheia È™i le desena obscenități pe capota maÈ™inilor. Nazaret cercetă problema pe toate părÈ›ile ei. Trimise în păduri o trupă de comando ce-È™i dovedise eficacitatea în cele mai grele acÈ›iuni, dar cu toată tehnica de urmărire computerizată, ultima noutate în domeniu, cu toată experienÈ›a membrilor echipei, omul negru le scăpa de fiecare dată. Atunci își aduse aminte de toate experienÈ›ele lui È™i de unul dintre adevărurile fundamentale ale omenirii: femeia este arma cea mai puternică în lupta cu un bărbat. AÈ™a că trimise cea mai cunoscută curtezană din Cetate să-l cucerească È™i să-l îmblânzească pe fiorosul Kanel. Femeia își folosi cu succes toate armele cu care o înzestrase natura: È™ase zile È™i È™apte nopÈ›i zăcu Kanel prins fără È™anse de scăpare în plasa pe care i-o întinse. Când reuÈ™i să rupă lanÈ›ul acela fin È™i vru să se întoarcă la fiarele din pădure, era prea târziu: ciutele fugeau speriate din calea lui, codrul lui mult iubit era frate acum doar cu românul… SimÈ›i însă cum i se ia un văl de pe ochi, o senzaÈ›ie ciudată, de parcă atunci vedea pentru prima dată, se simÈ›i inteligent. Acceptă invitaÈ›ia fetei de a merge în Cetate, într-un hotel, să continue ceea ce începuseră în pădure… Vânătorile începuseră să aibă din nou căutare în Cetate de când fiara neagră dispăruse din pădure. Nazaret se mai liniÈ™tise privind raporturile primite de la Ministerul Turismului, care indicau o creÈ™tere a numărului de turiÈ™ti È™i implicit a veniturilor, toate mergeau bine, când brusc, în timp ce mergea până la un magazin din apropierea Palatului ca să-È™i cumpere È›igări, îi apăru în față un tip negru, scund, îndesat, puternic, extrem de păros, care-i urlă în față: - O, stăpân al Cetății, tu care n-ai frică decât de zei, te provoc la luptă! Cel ce va învinge să stăpânească în pace Cetatea! „Mamă ce braÈ› de țăran muncit la sapă are ăsta, dacă îmi dă un pumn mă hrănesc o lună prin perfuzii…â€, își măsură Nazaret adversarul. Pretextă că are o întâlnire urgentă cu niÈ™te reprezentanÈ›i ai unui important organism financiar internaÈ›ional, fixă data întâlnirii peste trei luni, apoi, profitând de faptul că scotea 5,8 secunde pe 50 de metri, dispăru ca o săgeată. Cele trei luni se scurgeau extrem de repede. Nazaret, chiar dacă era conÈ™tient de faptul că neglija treburile Cetății, își dedica tot timpul pregătirii confruntării cu puternicul Kanel. Avea un program de pregătire riguros, extrem de bine pus la punct de antrenori de elită în fiecare domeniu: trezirea la ora 8, mic dejun foarte bogat în proteine, exerciÈ›ii la sala de forță în cadrul cărora lucra pentru toate grupele de muÈ™chi, două ore zilnice de înot, pentru dezvoltarea armonioasă È™i tonifierea întregului organism, lecÈ›ii de box, judo, karate, ful-contact, iar de la 21 la 22 meditaÈ›ie, „stingerea†fiind la ora 23. Se apropia ultima sută de metri. Nazaret alerga zilnic 15 kilometri, putea să lupte, fără să capete o zgârietură, cu zece adversari deodată. Se simÈ›ea bine È™i fizic È™i psihic. Iată că momentul zero sosi! Se construise special pentru confruntarea giganÈ›ilor o sală cu pereÈ›ii transparenÈ›i, astfel încât publicul să vadă lupta pe viu, cele mai importante televiziuni își trimiseseră cei mai buni reporteri pentru a putea transmite în direct în toată lumea imagini de la „Confruntarea mileniuluiâ€. Nazaret luă cu mâna transpirată de emoÈ›ie zarurile ce aveau să decidă prima regulă a luptei. - Marea dă È™i dubla mută! spuse aruncând lung zarurile. Șase-È™ase… „Doamne, tot aÈ™a, È™i-l fac franjuri!â€, se gândi el cu bucurie. Dumnezeu îl ascultă, fără îndoială, căci o È›inu într-o serie de zaruri impresionabilă: - Șase-patru, poartă-n casă! Trei-trei, două aici È™i cu ăstea două te dau afară! Gherlă! Nu fi supărat, n-ai noroc la table ai la femei! își lovea Nazaret fără cruÈ›are adversarul. Kanel se încovriga năucit sub loviturile necruțătoare ale lui Nazaret. ÃŽncercă toate sistemele de joc pe care le studiase din „Ghidul jucătorului de tableâ€, „Să învățăm table fără profesorâ€, precum È™i din traducerea din germană a tratatului „Teoria È™anselor în jocul de table†și „Spargerea barierelor tradiÈ›ionale ale jocului de tableâ€, ultima carte citită în original la Biblioteca Academiei din Moscova. Totul era zadarnic. Nazaret avea un sistem propriu care depășea limita imaginaÈ›iei. Muta pulurile cu atâta exactitate, încât Kanel se întrebă la un moment dat dacă adversarul său ghiceÈ™te ce zaruri vor urma… Lupta se apropia de sfârÈ™it. Se juca în sistemul trei partide câștigate din maxim cinci jocuri. Nazaret avea 2-0 la partide È™i un marÈ› la partida aceea, È™i parcă n-ar fi fost de ajuns, mai avea doar patru puluri de scos È™i urma să dea cu zarul. „Șase-È™ase!â€, anunță victorios, sfârÈ™ind partida simetric, aÈ™a cum o începuse, de parcă ar fi fost un roman de Rebreanu. Strânse mâna adversarului, îi promise că vor rămâne prieteni, că va încerca să-l înveÈ›e câteva din subtilitățile jocului, apoi se îndreptă zâmbitor spre presă pentru declaraÈ›ii, având grijă să lanseze un mesaj către toÈ›i turiÈ™tii din lume, să vină în Cetate, locul unde, iată, se poate întâmpla orice… Prietenia cu Kanel era, fără îndoială, lucrul cel mai frumos care i se întâmplase lui Nazaret până atunci. Se completau excelent la vrăjit femei, la făcut bâză È™i miÈ™to, astfel că nimeni nu le putea sta în față, aveau gusturi comune, plăceri comune… Câștigară Campionatul Mondial de È™eptică pe perechi, doborâră recordul olimpic la flipper, negociară È™i dezamorsară conflictul istoric dintre popice È™i bila care le lovea fără motiv, dintre tacul de biliard care intrase în grevă È™i bila albă masochistă care începuse să sufere că nu mai era lovită, săvârÈ™iră împreună multe alte fapte de vitejie care-i umplură de glorie È™i-i făcură să intre în istorie. Toate erau bune. Nicicând viaÈ›a a doi oameni nu fusese mai frumoasă. Dar orice minune È›ine trei zile… Zeii socotiră că fuseseră de prea multe ori înfruntaÈ›i, învinÈ™i È™i umiliÈ›i de cei doi eroi, care trebuiau pedepsiÈ›i. Singura armă care nu putea fi parată de cei doi titani era boala. Sfatul Zeilor decise cine va fi lovit È™i, brusc, Kanel se îmbolnăvi. Frigurile-l cuprinseră, durerea nu-l părăsea nici o clipă, parcă ar fi fost cea mai fidelă iubită… ÃŽntr-o noapte avu un vis negru: se prefăcuse-n porumbel È™i un grifon îl purtase-n gheare până la sălaÈ™ul Zeului beznelor fără sfârÈ™it… Nazaret se trezi brusc, speriat. Kanel dormea agitat în patul alăturat. ÃŽl privi cu duioÈ™ie: slăbise, se trăsese la față, muÈ™chii nu se mai umflau ca niÈ™te È™erpi pe sub tricoul mulat… Atunci realiză că nu are coleg de cameră pe Kanel, un tânăr din Africa de Sud venit în FranÈ›a la cursuri, ci pe prietenul lui din Cetate, cu care ucisese împreună lei, căruia Zeii i-au dat È™ansa să iasă din ÃŽmpărăția Umbrelor, pentru a scrie din nou, alături de Nazaret, ca atunci în vechime, pagini de istorie… ÃŽnÈ›elese că dacă nu va face ceva în privinÈ›a Yvonnei, Kanel va muri din cauza exceselor pe care începuse să le facă încercând să găsească un panaceu care să-i aline suferinÈ›a din inimă… Analiză problema pe toate laturile sale, căută soluÈ›ii, dar nu găsi alte răspunsuri în afara celui evident: trebuia, dacă vroia ca prietenul lui să rămână om, să trăiască, să o împartă pe Yvonne cu el. Știa, fără îndoială, că Yvonne își câștigă existenÈ›a făcând striptis È™i culcându-se cu alÈ›i bărbaÈ›i, dar când venea acasă, era numai a lui. Era un tip extrem de gelos, era gelos È™i pe soarele care-i mângâia cu razele lui pielea femeii iubite… Kanel tocmai deschisese ochii È™i-i arunca o privire bovină, care se chinuia să înÈ›eleagă realitatea înconjurătoare, apoi plecase până la baie È™i se întorsese având o privire fixă, pierdută, un rânjet tâmpit agățat de colÈ›ul gurii È™i o moliciune de marionetă a miÈ™cărilor. Se întinse în pat È™i se afundă într-un somn cu ochii deschiÈ™i. „E clar, iar s-a drogat!â€, se convinse Nazaret. Căuta argumente cât mai multe în sprijinul deciziei nebuneÈ™ti pe care o luase, când simÈ›i o sărutare pe ceafă care-l făcu să se înfioare: Yvonne intrase pe furiÈ™, ca o pisică. O privi. Era frumoasă, poate cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Nu, nu putea s-o împartă cu nimeni. ÃŽÈ™i putea împărÈ›i mâncarea, banii, casa, totul, dar nu o putea împărÈ›i pe Yvonne cu nimeni… Din patul alăturat, Kanel gemea încet, ca un schelălăit de pui de cățel rămas fără mamă. Dacă s-ar fi inventat un microscop prin care să se vadă sentimentele, privitorii ar fi asistat probabil la una din cele mai puternice lupte care s-a dat în inima unui om: egoismul lovea necruțător o dragoste de frate, invidia lua pumni de la un vag sentiment de altruism, ura era trasă de păr de mai multe sentimente pozitive, nu foarte clar definite… Atunci, luă o hotărâre despre care, dacă i-ar fi spus cineva vreodată că o va lua, ar fi răspuns că vorbeÈ™te cu un nebun: o va împărÈ›i pe Yvonne cu Kanel! Yvonne acceptă propunerea lui Nazaret cu mai multă uÈ™urință È™i seninătate decât s-ar fi aÈ™teptat. Inima lui Nazaret acceptă situaÈ›ia cu mai multă uÈ™urință decât ar fi crezut - fără îndoială, acea luptă ce se dusese în sufletul său fusese Waterloo-ul sentimentelor sale negative. ViaÈ›a lor nu se schimbă foarte mult. Totul se întâmpla firesc, normal, de parcă aÈ™a ar fi fost dintotdeauna. Kanel se îndreptase, devenise iar bărbatul puternic È™i plin de viață care fusese înainte. Zilele È™i nopÈ›ile se scurgeau blânde, line È™i parfumate de mirosul teilor înfloriÈ›i. LiniÈ™tea căminului fu însă spartă într-o noapte de țârâitul enervant al telefonului: tatăl lui Kanel era foarte bolnav È™i fiul era chemat acasă să fie aproape de tatăl său în ultimele sale clipe. Kanel plecă cu sufletul plin de durere, dar inima lui mare ca o roată de caÈ™caval nu-l lăsă să nu le facă o surpriză: găsiră pe masă bilete pentru un sejur de două săptămâni într-o localitate de munte, departe de lingura aceea de ulei încins care-i picase din tigaie bucătarului Raiului în timp ce făcea clătite. Trăiră la munte, departe de toÈ›i È™i de toate, clipe de vis. Nazaret își recăpătă dragostea față de lucruri frumoase, Yvonne departe de viaÈ›a obositoare de noapte, înflori. Parisul le aduse din nou viaÈ›a aglomerată, tumultuoasă È™i mai ales, după două luni de absență, pe Kanel, cu ochii înlăcrimaÈ›i tot timpul È™i cu o privire pierdută, ce poate căuta, undeva în Africa, să mai vadă un om pe care-l iubise. Yvonne nu se simÈ›ea bine deloc de la o vreme, avea dureri de cap, greÈ›uri, vărsături: nu mai era nici o îndoială, era gravidă, iar tatăl copilului era Nazaret. Timpul se scurgea repede, ca È™uvoiul unui râu către fluviul cu care avea să se contopească. Nazaret È™i Kanel erau într-o veÈ™nică alergare pentru împlinirea poftelor tot mai dese ale Yvonnei. „PepenaÈ™ul nostruâ€, aÈ™a cum o alintau cei doi pe Yvonne, născu un băiat gras È™i frumos. Nazaret È™i Kanel plecară să sărbătorească evenimentul în vechea bodegă românească în care o cunoscuseră pe Yvonne. - Copilul trebuie să aibă un tată, care în ochii lumii să arate ca el, iar acela nu pot fi decât eu! puse Kanel frontal problema, după câteva sticle de vin. Peste puÈ›in timp vom pleca fiecare în È›ara lui, iar la tine acasă o negresă È™i un copil mulatru, mai ales alături de un alb, vor fi întotdeauna priviÈ›i ca niÈ™te ciudățenii, nu vor fi niciodată acceptaÈ›i aÈ™a cum sunt, niÈ™te oameni ca toÈ›i oamenii. - Ai fost fratele meu, ai fost poate mai mult decât atât, ai fost o altă față a mea, dar nu-È›i pot da È›ie copilul meu să-l creÈ™ti. Mă voi căsători cu Yvonne, fie că-È›i convine sau nu acest lucru! - Ochelarii ăia ai tăi te împiedică să vezi lumea aÈ™a cum este! O să faci să sufere o viață pe fiul tău È™i pe femeia pe care o iubim pentru un orgoliu absurd. GândeÈ™te-te, dacă nu e un efort prea mare pentru tine, È™i dă-mi un telefon. Mă găseÈ™ti la hotelul “Sanvilleâ€. Vă las să trăiÈ›i È™i voi fericiÈ›i cât timp mai aveÈ›i de stat în FranÈ›a! După aceea viaÈ›a voastră va fi un coÈ™mar… ÃŽl sună, dar nu ca să-i spună că s-a răzgândit, ci ca să-i comunice data È™i locul când va avea loc nunta È™i să-i ceară pe un ton ritos să-i înapoieze cheia de la cameră dacă nu mai are nimic de împărÈ›it cu ei. Nunta era una simplă. Invitaseră câțiva colegi de studii ai lui Nazaret, câteva prietene ale Yvonnei. NaÈ™ul era patronul restaurantului românesc în care se cunoscuseră È™i unde Yvonne dansa. ÃŽl aÈ™teptară mult pe Kanel să vină. Nici unul nu uitase clipele frumoase petrecute împreună. Nazaret își călcase pe inimă È™i hotărâse să pună copilului numele Kanel, sperând ca prin asta să-l facă să revină la sentimente mai bune. RecunoÈ™tea în adâncul inimii sale justeÈ›ea tuturor celor spuse de Kanel. Yvonne avea o meserie pe care evident nu o putea practica în È›ară, nu din postura de nevastă a lui. Micul Kanel va fi întotdeauna privit ca o mică maimuÈ›ică, va avea mereu de îndurat glume proaste È™i va fi silit fără nici o vină să facă față unor situaÈ›ii penibile, cel puÈ›in cât timp va fi un copil. Chiar lui i se vor închide multe uÈ™i È™i va fi privit ca un excentric în orășelul său de provincie. Kanel le-ar fi putut oferi Yvonnei È™i copilului o stabilitate materială È™i un mediu normal. Acum însă era prea târziu… Preotul intona câteva versete din „Cântarea cântărilorâ€, cu lumânările aprinse naÈ™ul È™i naÈ™a își luaseră rolul în serios, Yvonne zâmbea fericită, acum era evident prea târziu… Brusc, pe față îi înflori un zâmbet: îl va convinge pe Kanel să se mute în România, vor deschide acolo o afacere È™i vor trăi toÈ›i trei împreună ca È™i până acum… Kanel îi va înfia copilul È™i se va căsători cu Yvonne. Da, putea accepta lucrul acesta dacă îi avea lângă el! Kanel se gândise mult dacă să se ducă sau nu la nuntă. Trebuia să-i vadă înainte de a lua o decizie, mai ales pe Yvonne simÈ›ea nevoia s-o vadă È™i să-i vorbească. Nazaret îi ceruse cheia, poate îi oferise un pretext să se întâlnească. Urcă până la etajul zece al garsonierei pe care Nazaret o alesese la ultimul etaj ca să fie mai aproape de Dumnezeu È™i să poată privi Parisul de sus când ieÈ™ea pe balcon să fumeze. Sună È™i îi răspunse o vecină de apartament pe care cei doi o rugaseră să rămână cu micul Kanel până când se întorc. „Am venit să te înlocuiesc, o lămuri, mulÈ›umesc că ne-ai ajutat, întotdeauna ne-am putut baza pe tine!†Apartamentul nu se schimbase deloc de când plecase. AceeaÈ™i dezordine ce parcă era căutată cu tot dinadinsul: un sutien aruncat pe pat, o pereche de ciorapi căzută sub fotoliu, un tricou È™i-o cravată aruncate în grabă spre speteaza unui scaun È™i pierdute pe drum… ÃŽn baie acelaÈ™i amestec de lame È™i aparate de ras, deodorante È™i parfumuri ale celor doi. Deschise dulăpiorul în care își È›inea el obiectele de toaletă. Toate erau aranjate de parcă ar fi fost tejgheaua unei farmacii. Mai jos puÈ›in, într-o ascunzătoare, se mai găseau încă, de pe vremea când o luase razna, o doză de heroină, o seringă È™i un garou. „Azi e o zi specială. Oamenii pe care îi iubesc cel mai mult se căsătoresc, toÈ›i trebuie să ne simÈ›im bine!â€, gândi È™i apucă seringa… Stătu mult pe marginea căzii fumând È™i savurând senzaÈ›iile pe care doza puternică È™i de calitate i le oferea, până când niÈ™te plânsete îl treziră: micului Kanel i se făcuse foame. ÃŽn dormitor se privi în treacăt în oglindă. De acolo îl privea o pasăre mare, neagră, ciudată. Atunci realiză că micul Kanel nu plânge de foame, ci plânge pentru că este un pui de pasăre È™i nimeni nu observă lucrul acesta È™i nu există nimeni care să-l înveÈ›e să zboare. „Nu mai plânge micuÈ›ul meu, unchiul Kanel o să-È›i arate cum se dă din aripi!…â€, încercă să-l calmeze È™i, luându-l în braÈ›e, se aruncară prin hăul ferestrei. Zborul era lin, extrem de lin. SimÈ›ea briza de aer cald cum îl face să plutească, să se înalÈ›e. ÃŽi dădu drumul micului Kanel să zboare singur. Era fără îndoială timpul să înveÈ›e. Râse. Puiul nu È™tia încă să dea din aripi È™i poate doar oasele lui de pasăre pline cu aer îl mai menÈ›ineau în plutire… Brusc, realiză că începe să piardă înălÈ›ime! Dădu de câteva ori puternic din aripi, dar totul era zadarnic! Etajul IX, VIII, VII, VI… totul se întâmpla prea repede ca să-È™i dea seama ce se petrece. Etajul V, IV, III… „Doamne, ai grijă de sufletul meu, ai grijă de oamenii pe care-i iubesc!â€, strigă, È™i se felicită pentru că îi trecuse pe Nazaret È™i pe Yvonne în testament. Etajul II, I… „De la etajul I am mai sărit È™i nu am pățit nimic.â€, se liniÈ™ti el È™i întinse larg braÈ›ele de parcă ar fi vrut să îmbrățiÈ™eze lumea toată… Undeva, într-o mică biserică, pierdută de Dumnezeu din buzunar pe când își scotea cheile, clopotele începuseră să bată. Un bărbat pe nume Nazaret È™i o femeie pe nume Yvonne se priveau tandru È™i-È™i zâmbeau, fără să È™tie că erau fericiÈ›i pentru ultima dată împreună. Clopotele băteau, È™i toÈ›i greÈ™eau când se gândeau că ele anunță începutul… Yvonne nu-È™i putu reveni niciodată din loviturile pe care le primise. Umbla cu mintea rătăcită pe străzi, căutându-È™i copilul. Atunci când răpi din braÈ›ele unei femei un copil È™i fugi cu el È™i-l aduse acasă, Nazaret nu mai avu de ales: o internă într-un ospiciu. Bursa se sfârÈ™ise de ceva timp È™i, deÈ™i beneficia de o sumă importantă de bani din testamentul lăsat de Kanel, hotărî să se întoarcă în È›ară. Nu-l mai lega nimic de FranÈ›a, iar Yvonne nu va mai fi niciodată femeia pe care o iubise. Pentru el, FranÈ›a era acum un imens cimitir în care se odihneau pentru totdeauna fiul lui, prietenul lui, È™i o iubire… Zborul lin al avionului ce-l aducea în È›ară fu brusc întrerupt de un tremur ce îl făcu să-È™i verse paharul din mână. Un hohot puternic de râs făcea avionul să se încline în stânga È™i-n dreapta, ca un petic de hârtie lăsat în voia vântului. Se uită în jos, nu zburau peste o È›ară, ci peste o gură imensă, ce zâmbea ironic È™i scotea hohote de râs. Peste tot, ca o ceață, plutea umorul. Scoase mâna pe geam. Era foarte frig acolo, la înălÈ›ime, aÈ™a că o trase repede înapoi. De la mână îi dispăruse ceasul! „Am ajuns deci în È›ară.â€, gândi el mulÈ›umit. Umorul, sau poate hazul de necaz pe care-l văzuse plutind peste È›ară îi dădu mâna la puÈ›in timp după ce intră în casă. După ce îl îmbrățișă, tatăl scoase o sticlă de vin È™i după ce bău un pahar pe nerăsuflate, îi spuse: - Fiule, să vezi ce mi s-a întâmplat! Zilele trecute îmi zice mă-ta: „Mircea, mi-e o poftă de peÈ™te de nu È™tiu ce să mai fac!â€. Cred că nu ai uitat că sunt cel mai mare pescar din bloc, È™i-n plus, dorinÈ›ele maică-tei sunt lege pentru mine! AÈ™a că mi-am luat undiÈ›ele È™i la È™ase dimineaÈ›a eram pe baltă. Am aranjat lansetele în formă de evantai, am pus pe una râme, pe alta viermi, pe alta mămăliguță È™i pe una boabă de porumb. Ce mai încolo È™i-ncoace, totul ca la carte, È™ti doar că sunt profesor! Am fumat un pachet de È›igări, dar n-am văzut trăsătură… Las lansetele în baltă È™i mă duc câțiva paÈ™i mai încolo să dau la vargă. Nimic! Las varga sprijinită de un băț È™i încep să-mi număr banii, să mă duc la piață să cumpăr două-trei kile de bibănei, că doar È™tii că n-am venit niciodată cu mâna goală de la pescuit. Ei, tocmai atunci, parcă să-mi facă în ciudă, pluta începe să se ducă încet, încet, spre adâncuri. ÃŽmi bag repede banii în buzunar, cad în iarbă câteva monede, vreau să mă aplec să le ridic, dar pluta dispare spre fundul apei È™i varga îmi fuge de pe stativ. Am prins monstrul bălÈ›ii! îmi zic, am dat lovitura! Și mă È™i văd pozând pentru revistele de pescuit È™i dând interviuri pentru emisiunile de specialitate. Lupta a fost grea, dură. De câteva ori am crezut că-mi scapă È™i m-am simÈ›it mai deprimat decât atunci când vine factura de la lumină sau întreÈ›inerea. Dar noi am fost È™i vom fi un neam de învingători! După câteva ore bune am reuÈ™it să aduc monstrul la mal. Mă dureau mâinile È™i spatele îngrozitor, ochii mi se împăienjeniseră de atâta efort, aÈ™a că am pus pe seama oboselii ceea ce vedeam: de cârlig atârna un peÈ™te cât degetul meu mare, dar tot, din bot până la coadă, de aur. Tocmai calculam cât aÈ™ lua pe el dacă l-aÈ™ vinde, când auzii o voce: „Om bun, dă-mi drumul înapoi în baltă È™i-È›i voi îndeplini trei dorinÈ›e!â€. M-am uitat în jur, eram singur pe baltă, peÈ™tiÈ™orul îmi vorbise. Am pus în balanță împlinirea a trei dorinÈ›e È™i grămăjoara aceea de aur. ÃŽntotdeauna am fost un iubitor de frumos, de natură, aÈ™a că n-am ezitat deloc, i-am dat drumul înapoi în apă… S-a È›inut de cuvânt! A venit la mal È™i mi-a zis: „Care e prima ta dorință?â€. Să vină poporul chinez! am zis È™i-n scurt timp poporul chinez apăru cu mic, cu mare, aliniaÈ›i pe coloane, cântând frumoase cântece patriotice, în frunte cu părintele patriei, preÈ™edintele lor, urmat de miniÈ™tri, iar la sfârÈ™it copiii ce abia învățaseră să meargă. Fiecare luă o piatră, o găleată de pământ, aÈ™a că, atunci când ultimul chinez părăsi È›ara, rămăsesem fără munÈ›i, fără dealuri, o câmpie imensă… A doua mea dorință a fost, bineînÈ›eles, să vină poporul chinez! Au venit ordonaÈ›i, cântând È™i mărșăluind, de se scuturau fructele din pomi È™i cădea È›igla de pe case. Fiecare a luat cât a putut duce, fructe, crengi, flori, tot ce le cădea sub mână, aÈ™a că atunci când ultimul chinez părăsi pământul sfintei noastre patrii, È›ara rămăsese o întindere aridă pe care nici mărăcini nu mai creÈ™teau. Nu m-am lăsat, fiule! La dorinÈ›a mea, poporul chinez veni pentru a treia oară. Ca o colonie de termite intrară chinezii în È›ară! Fiecare luă după putere o canistră cu apă, un bidon, o sticlă, o cană… După ce plecară chinezii din È›ară, rămăsesem fără râuri, fără Dunăre, fără Marea Neagră. Doar balta pe care eu pescuisem rămăsese ca o oază în deÈ™ertul care era acum țăriÈ™oara noastră scumpă… „Auzi, om bun, dacă nu te superi, poÈ›i să-mi spui È™i mie de ce ai mai chemat de două ori poporul chinez dacă prima oară ai văzut cât rău fac țării?â€, mă întrebă peÈ™tiÈ™orul de aur. Nu mă supărasem È™i i-aÈ™ fi răspuns, dar tocmai atunci a intrat maică-ta È™i m-a trezit să duc gunoiul È™i să cumpăr pâine… De atunci încerc să visez din nou balta È™i peÈ™tiÈ™orul de aur, ca să pot să-i răspund că pentru a veni la noi chinezii au trebuit să treacă prin Rusia, iar ca să se întoarcă acasă au trecut tot pe acolo. La noi au venit de trei ori, da’ pe la ei au trecut de È™ase ori! Râse cu poftă. Poate de la ochelarii aceia noi pe care È™i-i cumpărase din străinătate, vedea gunoaiele de pe străzi, pe care atâția ani le acceptase ca pe un lucru firesc, vedea mentalitatea oamenilor pe care-i interesa mai mult să nu le meargă vecinilor mai bine decât lor… Trăise fără îndoială È™i el un vis, sau o altă realitate, care aici putea fi privită ca un vis, din care ar fi făcut bine să se trezească. Era liniÈ™tit în această privință: È™tia că are ca È™i stejarul acela bătrân din faÈ›a blocului rădăcinile adânc înfipte în pământul acesta, că, după puÈ›in timp, îi vor creÈ™te dioptriile È™i cu miopia asta mărită va vedea È™i el ca toÈ›i oamenii din È›ara asta sau mai bine zis nu va mai vedea… Banii moÈ™teniÈ›i de la Kanel È™i mai ales spiritul lui de afaceri dezvoltat de mic copil, când vânduse pentru a avea bani de buzunar, surprize de la gumele de mestecat, abÈ›ibilduri cu fotbaliÈ™ti, câștigate la È™eptic sau la zaruri, apoi când mai crescuse, caiete cu probleme de matematică rezolvate, referate, toate acestea, combinate cu cele mai moderne metode È™i tehnici de management occidental, foarte bine însuÈ™ite, îl ajutară să-È™i deschidă o afacere care, în câțiva ani, deveni una din afacerile de succes din oraÈ™. Se întorsese din FranÈ›a la fel de slab È™i ciolănos cum plecase, dar cu o paloare stranie în obraji, care nu trecuse oricâte cure de fructe, legume, verdeÈ›uri È™i vitamine urmase la cicălelile mamei, cu o melancolie ciudată în ochi È™i-un zâmbet amar incrustat în colÈ›ul gurii… Purtase barbă cam un an după întâmplarea aceea tragică È™i se bărbierise doar ca să scape de apelativul „părinÈ›eleâ€, folosit disperant de rude È™i prieteni. Păstrase totuÈ™i o mustață pe care o tunse È™i care, la prima vedere, îi dădea un aer destul de caraghios. De fapt, întreaga lui înfățiÈ™are era o combinaÈ›ie ciudată între fragilitatea fizică, puterea intelectuală, între visarea pe care o arăta melancolia privirii È™i ancorarea extrem de puternică în realitate, de care dădea dovadă prin reuÈ™ita în afaceri. „Spune-mi că mă iubeÈ™ti, îi zisese o femeie privindu-l în ochi, sunt convinsă că nu È™tii să minÈ›i!â€. „Avem încredere oarbă în dumneavoastră, ne pricepem la oameni, altfel am fi dat faliment de mult timp, vă vom împrumuta fără nici o garanÈ›ie, dumneavoastră pur È™i simplu nu puteÈ›i minÈ›i sau înÈ™ela pe cineva!â€, îi spuseseră plini de convingere niÈ™te parteneri de afaceri atunci când se oferise să le lase niÈ™te gajuri în schimbul unui împrumut. Da, aÈ™a era, își minÈ›ea părinÈ›ii È™i prietenii de atâta vreme despre perioada petrecută în FranÈ›a, se minÈ›ea pe sine de atâta vreme că nu are nimic, încât ajunsese s-o facă cu atâta naturaleÈ›e, de erai convins că spune adevărul, oricât de mare ar fi fost minciuna pe care o debita. „Dacă am darul acesta, trebuie să mă folosesc de el!â€, se gândi, È™i hotărî să se înscrie în politică. Nu avea răbdarea necesară pentru a aÈ™tepta liniÈ™tit să-i vină rândul, aÈ™a că se înscrise în cadrul unui partid mic, despre care se glumea că intră într-un autobuz cu burduf, dar care era un partid dinamic È™i-n plină accesiune. Atuul despre care am pomenit, situaÈ›ia financiară bună, aerul de seriozitate pe care-l inspira, prieteniile legate la chefuri cu liderii partidului, când se dovedea că era printre puÈ›inii care rezistau lucizi până dimineaÈ›a, faptul că se punea accent pe tineri, iar el era un tânăr È™colit peste hotare, cu o afacere de succes în spate, toate acestea se dovediră o reÈ›etă care-l ajută să urce repede în ierarhia partidului. Alegerile veniră pe neaÈ™teptate È™i, practic, fără să realizeze cum, se trezi deputat, pe băncile Parlamentului. Se obiÈ™nui repede cu noua postură: îi plăcea să citească ziarele, să doarmă, iar fotoliile din sala de È™edinÈ›e se dovediră foarte comode pentru o asemenea îndeletnicire, nu se plictisea să piardă ore întregi la bufet, iar talk-show-urile È™i interviurile în presă È™i la televiziune deveniră friÈ™ca de pe această cafea ciudată pe care îi plăcea s-o bea cât mai des… Din FranÈ›a, veÈ™tile despre Yvonne erau din ce în ce mai proaste. Intrase într-o stare ciudată, de parcă ar fi trăit un vis continuu, cu ochii deschiÈ™i, privind un punct fix în tavan, fără să scoată nici un cuvânt. ÃŽntr-o vacanță parlamentară plecă s-o viziteze. Nu, hotărât lucru, femeia pe care o iubise nu se afla în patul acela îngrijit, de spital. Femeia pe care o iubise plecase È™i ea demult în zborul acela ciudat în care Kanel È™i fiul lui se avântaseră, zburase È™i lăsase pe pământ corpul acela prea greu pentru a fi menÈ›inut în aer de aripile ei gingaÈ™e. „Abanosul meu, îi È™opti mângâind-o pe păr, suntem încă tineri, revino-È›i È™i hai cu mine să trăim din nou!â€. Yvonne zâmbea, dar nu spre el, ci către punctul acela din tavan unde de câteva luni de zile rula un film pentru un singur spectator… O mângâie pe față. Oasele îi ieÈ™iseră mult în afară, faÈ›a i se supsese. Coborî mâna. Sânii își pierduseră tăria care înnebunea bărbaÈ›ii pe vremuri, pântecele nu mai putea în nici un caz să repete miÈ™cările frenetice ce trezeau pofte È™i vise, ca atunci, când dansa… Doar ochii, ochii aceia mari, căprui-verzui, mai trăiau cu aceeaÈ™i frumuseÈ›e care-l fermecase mereu. ÃŽi luă capul în palme È™i-È™i fixă privirea în ochii ei. Nimic. Nici măcar un semn că l-ar fi recunoscut. Luă încet perna È™i o afundă peste ochii aceia care refuzau să-l privească, peste gura care refuza să-l sărute… Apăsă. Mai tare, din ce în ce mai tare, să i se cufunde gândurile în fulgii din perna ce veghease liniÈ™tită atâtea vise. „Du-te, È™opti, du-te È™i zboară alături de Kanel È™i fiul nostru, È™i spune-le că nu i-am uitat, că-i port cu mine în gând È™i-n inimă oriunde mă aflu…â€. ÃŽi aranjă părul, o mângâie, o privi cum, în sfârÈ™it, doarme liniÈ™tită ca un copil, apoi brusc nu se mai putu controla È™i începu să plângă. AÈ™a îl găsi doctorul. â€Ne aÈ™teptam să se întâmple oricând. De o lună refuză să mănânce È™i, cu toate măsurile pe care le-am luat, organismul nu poate rezista când pacientul nu vrea să mai lupte. Trebuie să fiÈ›i tare, domnule!…â€. Fusese tare. ÃŽn È›ară nimeni nu bănuise că nu fusese într-un voiaj de odihnă È™i distracÈ›ie. Doar ochii i se afundau, de parcă boala Yvonnei ar fi fost transmisibilă, din ce în ce mai mult, în visare… „Mai mănâncă È™i tu, mamă, o mâncare gătită, o ciorbă, È™i las-o mai încet cu Parlamentul ăla al tău, nu vezi în ce hal ai ajuns?â€, îl cicăli maică-sa văzându-l cum arată la întoarcerea în È›ară. „Ce să-i faci, mamă, dacă interesele țării o cer? De când un om e mai presus decât patria care i-a dat viață È™i l-a hrănit? Eu când mă gândesc la țăriÈ™oara asta a noastră…â€, dar nu mai putu continua, izbucni în lacrimi, căci în timp ce vorbea era cu gândul departe, la Yvonne, la Kanel, la fiul său… „E un mare patriot!â€, gândi maică-sa. „Toată lumea o să-l caute È™i-o să vrea să-l aibă aproape de ei. Ptiu, să nu te deochi, poate peste doi ani te văd ministru!â€. Fără îndoială, de cele mai multe ori părinÈ›ii au dreptate. Nazaret era un om foarte căutat, multe persoane îi cultivau prietenia, iar în ultima vreme începuse să facă acest lucru, foarte insistent, Savros, proprietarul lanÈ›ului de restaurante „Ultimul pahar de vin†și preÈ™edintele „Ligii producătorilor autohtoni de băuturi alcooliceâ€. Nu prea avea chef de distracÈ›ii, de ieÈ™iri, în plus legă această bruscă încercare de apropiere a lui Savros de faptul că, în comisia din care făcea parte, tocmai se duceau lupte grele pentru promovarea unei legi care să protejeze producătorii autohtoni de băuturi alcoolice, prin scăderea accizelor la alcool, aÈ™a că îi refuză de fiecare dată lui Savros invitaÈ›iile pe care acesta i le făcea cu perseverență. ÃŽntr-o zi, însă, nu mai putu rezista tentaÈ›iei: Savros îl ademeni cu o petrecere la care, dând dovadă că se informase foarte bine, pregătise toate mâncărurile È™i cocteilurile lui preferate È™i invitase câțiva lăutari care, atunci când îi asculta, îi picurau muzica direct din arcuÈ™ul viorii în inimă… „A trecut destul timp de când trăiesc în trecut, viaÈ›a asta-i ca o scară, ea te urcă, ea te È™i coboară, trebuie să profit la maxim de situaÈ›ia pe care o am, mâine poate voi pierde totul!â€, se gândi È™i acceptă invitaÈ›ia. Când intră pe uÈ™a vilei lui Savros rămase încremenit. De braÈ›ul lui Savros stătea femeia pe care o căutase toată viaÈ›a! Era mult mai rafinată, mai elegantă, avea o coafură inteligentă, ce-i îndulcea trăsăturile bărbăteÈ™ti ale frunÈ›ii È™i bărbiei, iar acum ochii aceea superbi, care nu-l lăsaseră să doarmă atâtea nopÈ›i, erau verzi, verzi ca È™i cerceii de smarald ce se odihneau atârnaÈ›i de lobul urechilor. Femeia pe care o iubea era nevasta lui Savros! „Să nu râvneÈ™ti la femeia aproapelui tău!â€, îi trecu prin minte un moment, un gând, repede, ca lumina unei lanterne în negura nopÈ›ii. „Fără ea, Dumnezeu nu există!â€, decretă, È™i se liniÈ™ti. Când ochii lor se întâlniră, se întâmplă acelaÈ™i lucru inexplicabil, pe care-l trăise È™i cu Yvonne: se produse o explozie, toÈ›i È™i toate dispărură, È™i rămaseră doar ei doi, spunându-È™i mii È™i mii de lucruri, fără să scoată o vorbă… Târziu, spre sfârÈ™itul petrecerii, o prinse, în sfârÈ™it, singură È™i-i povesti prin câte trecuse până atunci, cât pătimise È™i că singura È›intă a lui în viață fusese să o întâlnească: -Ãăă, nu È™tiu cum să încep…, spuse înfruntând cu greu privirea curioasă È™i un pic ironică a femeii care aÈ™tepta să vadă de ce o invitase de È™apte ori domnul deputat la dans È™i de fiecare dată îi spusese că trebuie neapărat să-i vorbească, că este crucial pentru viaÈ›a lor viitoare. Doamnă, în copilărie, când am citit despre războiul troian, mi se părea absurd ca atâția bărbaÈ›i să lupte pentru o femeie. Și mai absurdă mi s-a părut aÈ™teptarea Penelopei. Mai târziu, în facultate, am ieÈ™it într-o seară să fumez - mama se supăra că-i afum perdelele. De atunci umblu ca un nebun să întâlnesc o femeie pe care până azi am văzut-o doar de două ori în viață, prima dată în seara aceea… Azi am regăsit-o È™i-l înÈ›eleg deplin pe Ulise! Merită să faci orice sacrificiu, să lupÈ›i, să înfrunÈ›i apele furioase ale mării, ciclopi, vrăjitoare È™i zei, ca să poÈ›i să iubeÈ™ti È™i să fii iubit cu adevărat! Se opri brusc, realizând că începuse să exagereze È™i să cadă în ridicol. ÃŽn plus, fusese timid, lipsit de convingere, roÈ™ise chiar de câteva ori, È™tia că de când duce luptele acelea nebuneÈ™ti cu himere inima lui devenise o colivie de papagali, È™oaptele lui de iubire erau picurate de alÈ›ii cu arcuÈ™ul viorii È™i, parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, cuvintele lui, curioase ca un copil, se opriseră să se joace cu cerceii ei de smarald. - Ar fi trebuit să-l luaÈ›i È™i pe cel care vă scrie discursurile, să citiÈ›i de două-trei ori înainte ceea ce vreÈ›i să spuneÈ›i È™i poate a-È›i fi avut mai mult succes! Domnule Ulise, râse ea, îmi pare rău pentru tine, Penelopa nu te-a aÈ™teptat de data aceasta, după cum bine vezi sunt o femeie măritată. De! Dacă nu mi-a plăcut să cos ziua È™i să destram noaptea… Te-ai uitat prea mult la telenovele, domnule deputat, iar minciunile pe care eÈ™ti silit să le îndrugi zilnic în faÈ›a oamenilor È™i, probabil cu perseverență È™i convingere, te-au făcut să-È›i creezi o lume paralelă cu cea reală, în care simÈ›i nevoia să evadezi din când în când! - Doamnă, sunt nebun, dar sunt nebun după tine! îi răspunse È™i plecase ruÈ™inat de întorsătura total neaÈ™teptată pe care o luaseră lucrurile, È™tiind că nu are nici un sens să-i spună că discursurile le scrie singur È™i de cele mai multe ori improvizează, că oamenii cu care lucrează sunt È™eful lui de cabinet, care e cumnatul său, inginer constructor, care conduce o mică afacere comună în acest domeniu, iar secretară este angajată fictiv maică-sa, să-i mai crească pensia… A doua zi, îi păru rău că fusese aÈ™a dură cu el. Era fără îndoială un tânăr inteligent, un om de succes È™i, chiar dacă îi venea greu să recunoască, se simÈ›ise foarte bine cât stătuse de vorbă cu el, iar paloarea aceea ciudată, privirea melancolică, combinaÈ›ia aceea ciudată, ca un duÈ™ scoÈ›ian, între fragilitate È™i forță, felul în care îndulcea cuvintele È™i r-ul pronunÈ›at franÈ›uzeÈ™te o atrăgeau, o atracÈ›ie pe care încă nu È™i-o putuse bine defini. Nu! Hotărât lucru, nu ar fi trebuit să fie aÈ™a dură cu el, mai ales că fusese invitatul special al soÈ›ului ei È™i È™tia bine că Savros făcea foarte rar astfel de gesturi… ÃŽi făcu rost de numărul de telefon È™i, după câteva minute de ezitare, se hotărî È™i îl sună. - Alo, Ulise, sunt eu, Penelopa! Ce-ai zice dacă ne-am întâlni să bem o cafea È™i poate mai încolo, te voi lăsa să încerci să întinzi arcul inimii mele? - Săă întind arrcul inimii tale… se bâlbâii el, luat total pe nepregătite. - Da, ai auzit bine, dar te avertizez, legenda spune că el nu poate fi întins decât de un singur bărbat în lumea asta, iar acel bărbat va fi alesul meu! îi spuse ea, pe acelaÈ™i ton serios, încât el nici nu È™tiu ce să creadă. Vorbiră mult, È™i atunci, È™i în zilele care urmară. ÃŽn scurt timp, între ei se născu acea stare care-i face pe tineri să vadă inimioare în locul formulelor matematice scrise de profesor pe tablă, să vadă frumuseÈ›ea până atunci nebănuită a copacilor, a florilor, să li se facă milă de puii de pisică uitaÈ›i lângă tomberoane È™i să se oprească să-i mângâie… Se căutau È™i se găseau, fără să-È™i fi dat întâlnire, Nazaret profitând la maximum de invitaÈ›iile lui Savros la masă, devenind cel mai înverÈ™unat apărător al legii ce-l interesa, iar ea mărturisindu-i soÈ›ului că viaÈ›a politică o fascinează, îl rugă să-l însoÈ›ească în toate întâlnirile cu oamenii din acest segment... Savros era un vulpoi bătrân. Trecuse prin multe în viață, îndurase multe pentru a ajunge acolo unde era È™i È™tia că trebuie să îndure È™i mai multe pentru a se menÈ›ine. Era un rechin, dar în marea în care înota se lovea din când în când È™i de aripioarele unor rechini mai mari. Observase privirile dintre cei doi, dar la vârsta lui ajunsese să iubească mai mult puterea, faima, banii, decât soÈ›ia. Dacă acesta era preÈ›ul care trebuia plătit pentru apariÈ›ia legii care proteja producătorii autohtoni de băuturi alcoolice, îl va plăti! Mai târziu, când nu va mai avea nevoie de el, îl va face pe domnul deputat să plătească pentru toate, È™i cu o dobândă de 10%! Nimic nu trebuie uitat, nimic în viaÈ›a asta nu rămâne neplătit, asta era deviza cu care plecase în viață È™i care-l ajutase să ajungă acolo unde era. AÈ™a că nu ezită nici un moment È™i-È™i puse planurile în aplicare. Mâine-poimâine venea toamna cu must È™i pastramă, avea nevoie ca legea să apară cât mai repede. Cumpără trei bilete într-o staÈ›iune de munte din ElveÈ›ia È™i-l invită pe Nazaret să-i însoÈ›ească în acest mic sejur, departe de soarele care se îmbrăcase în salopetă È™i începuse să lucreze fără odihnă la poleitul acoperiÈ™urilor caselor. Cu două zile înainte de plecare primi însă veÈ™ti rele de la viile de pe moÈ™ie: îngrijitorii se confruntau cu niÈ™te dăunători ce începuseră să atace frunzele. SituaÈ›ia scăpase de sub control, se impunea o intervenÈ›ie rapidă, în forță. PrezenÈ›a lui Savros acolo era absolut necesară, mai ales că se anunÈ›a una din cele mai bune recolte din ultimii ani. Nu acceptă însă, sub nici o formă, ca cei doi să nu plece: - I-am promis vacanÈ›a asta neveste-mii încă din noaptea de Revelion, când o apucase nostalgia că în curând va muri zăpada È™i o să trebuiască să aÈ™tepte un an ca s-o vadă iar…, îi È™opti Savros confidenÈ›ial lui Nazaret. Fă asta pentru mine, prietene, îți voi rămâne dator! Câteodată, Nazaret era un om foarte uÈ™or de convins, aÈ™a că acceptă È™i plecară. ÃŽn cele două săptămâni de vacanță, Ulise È™i Penelopa se redescoperiră, în sfârÈ™it, după lungile războaie pe care le duseseră È™i după aventurile prin care trecuseră ca să fie împreună… Pe lustra din camera de la hotel Nazaret văzu iar, după ani de zile, cuplul care îi apăruse atunci, în tinereÈ›e, pe lustra din camera lui. Erau însă acum îmbrăcaÈ›i È™i stăteau într-o cameră leită cu camera de hotel. Bărbatul îi făcu complice cu ochiul, iar femeia îi È™opti blând: „Ai văzut că nu te-am minÈ›it atunci, când È›i-am spus că dragostea este peste tot, este lângă tine, puternică precum fierul È™i, o dată È™i-o dată, chiar din întâmplare trebuie s-o vezi, când te aÈ™tepÈ›i mai puÈ›in, atunci o vei găsi!â€. ÃŽnchise ochii dar reuÈ™i să-i vadă în continuare pe cei doi, dezbrăcându-se încet unul pe celălalt, sărutându-se, È™optindu-È™i vorbe dulci, mângâindu-se…, È™i făcu È™i el exact la fel, de parcă patul lor, camera de hotel, el È™i Penelopa sa nu ar fi fost decât o proiecÈ›ie într-o oglindă ciudată a cuplului de bronz din lampă… Apa curgea fierbinte în baie È™i ea se simÈ›ea bine, căci căldura apei îi aducea aminte de căldura patului. Se spălă încet, abia atingându-È™i pielea fină cu buretele, de parcă i-ar fi fost teamă că o să spele È™i sărutările È™i mângâierile lui pe care le simÈ›ea pe tot corpul. „Până să-l cunosc pe Nazaret nici măcar nu mi-a trecut prin minte că în viață poate exista È™i altceva în afară de ce făceam euâ€, gândi privind spre mica cascadă pe care È™uvoiul puternic de apă o năștea în cadă. „Am navigat liniÈ™tită pe râul domol al vieÈ›ii, până când în față mi-a apărut primul buÈ™tean: lipsa banilor. L-am dat uÈ™or la o parte, luându-l pe Savros de bărbat. Apoi au apărut alÈ›i È™i alÈ›i buÈ™teni. I-am dat pe toÈ›i la o parte, zâmbind fals, cheltuind bani fără măsură, înecându-mi sentimentele într-o cupă de È™ampanie, luptând È™i făcând lucruri nebuneÈ™ti pentru niÈ™te copii pe care nici nu-i cunoÈ™team… Abia acum îmi dau seama că am obosit ducând o luptă care nu avea nici un rost! ViaÈ›a asta e È™i dulce, este È™i amară, important este ca atunci când È›i se întinde cupa să È™tii să bei elegant È™i să te saturi. Cât de oarbă am fost! N-ar fi trebuit să cobor, plângând, în nămol, până la glezne, până la brâu, până la gât È™i să mă lupt să dau toÈ›i buÈ™tenii la o parte… Nu! Ar fi trebuit să mă urc pe turla celei mai înalte biserici din lume È™i să-i strig lui Dumnezeu în obraz: „Doamne, de ce nu sunt castor, să mă bucur de fiecare buÈ™tean întâlnit?â€. ÃŽi spuse È™i lui toate astea, pe seară, când se plimbau, ca doi puÈ™tani, È›inându-se de mână, îi spuse toate acestea în felul lor special, fără a folosi cuvinte, doar privindu-se în ochi. El îi strânse mâna puternic È™i o privi tandru, iar ea înÈ›elese că È™i Nazaret luptase parcă ar fi fost un nebun, o luptă titanică, să rămână în viață, până atunci când o va întâlni, înÈ›elese că È™i pentru el viaÈ›a începuse cu adevărat abia din clipa în care se priviseră pentru prima dată. Clipele treceau cu repeziciunea cu care fulgii de zăpadă de pe hainele lor se topeau la căldura sobei… Nazaret avea sufletul prins într-o gheară, care-l strângea fără milă. Parcă în È›ară nu-l aÈ™teptau părinÈ›ii, prietenii, ci plutonul de execuÈ›ie… IeÈ™i afară să fumeze o È›igară. Penelopa era în oraÈ™ să cumpere suveniruri È™i cadouri. Soarele iubindu-se cu zăpada pură îl lovi greu peste ochi, îl orbi, dar el reuÈ™i totuÈ™i să vadă extrem de clar urmele acelea albe, pe care ea le lăsase în zăpadă cu ani în urmă, când alergase zadarnic după taxiul în care ea se urcase. Se urî că nu se luase de picior să se arunce după ea, s-o prindă È™i s-o înveÈ›e o matematică ieÈ™ită din copertele manualelor, căci era prea absurdă pentru a fi acceptată de savanÈ›i, să înmulÈ›ească picioarele lor, alergând împreună, să le adune cu ochii lipiÈ›i într-o privire, să construiască pârghii È™i macarale, să ridice infinitul în picioare, să arate că Pitagora e nebun dacă nu crede că cifrele se pot naÈ™te din oameni. „Da, gândi el, cifra opt este martor! Ea poate confirma tot ce vă spun!â€, È›ipă el fără să-È™i dea seama. - Ce spui, dragule? îl trezi o voce din visare. Era frumoasă, chiar È™i aÈ™a, înfofolită în haina de blană, cu gulerul ridicat, ce nu-i lăsa să se vadă decât vârful nasului. - Nășteam cifra opt din noi doi, îi răspunse distrat. - Vreau cifra È™apte, te rog, de acum până la moarte, e tot ce-mi doresc, cifra È™apte…, îi intră ea în joc. Târziu, în È›ară, când Savros îi tăiase toate porÈ›ile de a rămâne singur cu ea, înconjurând-o de veriÈ™oare adunate de prin È›ară, să-È™i petreacă vacanÈ›a în capitală, își aduse aminte de zăpada mare din ElveÈ›ia È™i văzu clar pe Penelopa mergând pe stradă È™i lăsând patru urme albe în zăpadă. Lumea se uita mirată, căci nimeni nu È™tia că pentru a inventa cifra È™apte, pe care ea È™i-o dorise, din cifra opt, singura născută vreodată din doi oameni, se scăzuse pe el… Noaptea nu mai avea somn. Când închidea pleoapele, ochii ei îi apăreau È™i se transformau în două rotule care-l purtau bezmetic pe străzi, până când se trezea la uÈ™a ei, ca un câine flămând de carnea È™i oasele ei. Savros păstra aceeaÈ™i atitudine de prietenie față de el, de parcă nu ar fi bănuit nimic din ceea ce se întâmplase. Luaseră masa împreună de câteva ori, dar într-un restaurant, se scuzase că nu-l poate invita acasă: „Dragul meu, am casa de parcă ar fi o grădiniță. O nebunie, prietene, toate rudele își trimit copiii la „unchiul†Savros, în capitală, ca să-i răsplătească pentru notele bune pe care le-au luat la È™coală… Crede-mă, nici mie nu-mi vine să mă mai duc acolo, d-apoi să supun un prieten la asemenea chinuri?!â€. Undeva, într-o cameră luxoasă, doamna Savros, deÈ™i se trezise foarte devreme, deja își încălcase o groază de principii pe care le respectase cu sfinÈ›enie în ultimii ani de viață: nu făcu alergarea de o jumătate de oră, nu se duse în sala de gimnastică, nu făcuse duÈ™, nu băuse cafeaua, nu se machiase, ci își aprinsese o È›igară, își umpluse un pahar mare cu votcă È™i începuse să se gândească la viaÈ›a ei, urmărind fumul de È›igară ce urca leneÈ™ spre tavan… Ciudat, îi trebuiseră 28 de ani ca să-È™i dea seama cât de contradictorie poate să fie fiinÈ›a omenească… Luptase, de când se măritase, ca să scape de monotonia clipelor petrecute singură în casă, când soÈ›ul era plecat cu afaceri prin È›ară, împotriva avorturilor, împotriva abandonării copiilor, stătuse chiar două zile într-un sac de plastic lângă un tomberon de gunoi, îndurând cu stoicism foamea, frigul, blitzurile È™i întrebările incomode ale reporterilor, doar pentru a atrage atenÈ›ia opiniei publice asupra cazurilor tot mai dese de copii aruncaÈ›i ca niÈ™te pui de pisică la tomberoane, cheltuise sume impresionante de bani pentru copii instituÈ›ionalizaÈ›i, făcuse toate acestea È™i acum se întreba dacă să păstreze sau nu copilul acela pe care, deÈ™i nu începuse să-l simtă fizic, È™tia că se luptă pentru viață, undeva în pântecele ei… Din oglinda mare, sprijinită de perete, o privea o femeie peste care vremea nu trecuse - dacă ar fi fost îmbrăcată cu blugi È™i un tricou, având în spate un ghiozdan, ai fi zis că-i o fată de 18-19 ani, care se duce la È™coală. Se apropie È™i se dezbrăcă încet, parcă pentru a nu pierde nici un detaliu. ÃŽÈ™i trecu mulÈ›umită mâna pe gât, pe sâni, apoi întârzie mult cu mâna pe pântece, căutând o confirmare fizică a testului… Lucrurile se petrecuseră repede, prea repede chiar È™i pentru ea. Nu era o fire extrem de calculată, o luase valul de atâtea ori la petreceri, în discoteci, dar asta se întâmpla de mult, în tinereÈ›e… Acum era o femeie matură, avea 28 de ani, deÈ™i chiar ea recunoÈ™tea că uneori gândeÈ™te ca o fetiță, dar cel mai important lucru e că era măritată, È™i nu cu oricine, era nevasta lui Savros, marele producător de vinuri È™i proprietarul lanÈ›ului de restaurante „Ultimul pahar de vinâ€. Știa bine că nu-l iubise niciodată pe Savros, o atrăseseră maturitatea, felul lui de a râde, abilitatea lui de a vorbi cu uÈ™urință atâtea limbi străine, maÈ™ina de marcă, puterea pe care i-o dădeau banii, dar niciodată nu-l iubise. Se măritase cu el pentru că nu-È™i putea închipui ca o femeie frumoasă să ducă o viață grea È™i, în câțiva ani, deveni sub mâna hotărâtă a lui Savros, care o modela ca pe o plastilină, femeia rafinată de acum. Tânărul acela ciudat, slab, cu ochelari, cu o mustață caraghioasă, apăruse la unul din dineurile date de soÈ›ul ei È™i nu o scăpase din ochi toată noaptea. O atrăsese de când îl văzuse, mai precis de când se priviseră prima dată în ochi, dar simÈ›ise o atracÈ›ie ciudată, fără nici o încărcătură fizică, parcă abia se ridicaseră din pat unde făcuseră dragoste ore în È™ir, iar acum È™i-ar fi dorit să stea întinÈ™i pe malul mării, È›inându-se strâns în braÈ›e, să asculte valurile risipindu-se pe țărm, iar apoi să meargă mână-n mână È™i să povestească despre trecut… „Dar care trecut?â€, revenise ea repede cu picioarele pe pământ. Spre dimineață o prinsese singură È™i îi È™optise o poveste despre care se întrebase multă vreme dacă este adevărată… Apoi, ceea ce se întâmplase fusese atât de ciudat, încât îi venea să se ciupească, să se convingă că nu visase. Nu, de pe măsuță, testul de sarcină îi striga: „Totul, chiar È™i minciunile, totul este adevărat!â€. - Sunt gravidă!, îl lovi ea fără menajamente, la telefon. Sunt gravidă, iar copilul este fără îndoială al tău, Savros nu s-a mai atins de mine de când ne-am întors din vacanță. Sunt gravidă È™i nu È™tiu ce să fac! È™i-i închise brusc telefonul. O sună zadarnic, oprise telefonul È™i nu-l mai deschise de atunci. O căută zadarnic acasă. ÃŽi deschise o mătușă care îi spuse ba că doamna nu se simte bine, ba că e plecată în oraÈ™, la cumpărături. După puÈ›in timp, Savros rezolvă elegant problema: cu mic cu mare, veriÈ™oare, nepoate, mătuÈ™i, bucătar, plecară la conacul de pe moÈ™iile sale. Nazaret trebui din nou să stea singur în casă, privind la picăturile mari de ploaie, care curgeau doar pentru el, pe care le vedea doar el… Plecă, tot mai des, într-un loc pe care-l È™tia doar el, în pădure, unde după ploaie creÈ™teau cuvinte în loc de ciuperci, ca să-È™i împrospăteze provizia de cuvinte din congelator, ca să poată răspunde È™i părinÈ›ilor, È™i prietenilor, È™i tuturor celor care, neavând ce face, îi puneau întrebări la care el nu avea răspunsuri. ÃŽn curând viaÈ›a lui se reduse la o ecuaÈ›ie cu o singură necunoscută, răspunsul la întrebarea: „Ce să fac s-o am lângă mine, numai pentru mine?â€. ÃŽi trecură prin minte scenarii absurde: îi va propune lui Savros un târg: toată averea lui contra libertății femeii pe care o iubea, va tocmi niÈ™te mercenari s-o răpească, vor fugi apoi undeva, departe de lume, pe o insulă nedescoperită încă… Se calmă repede, căci realiza că nu poate merge mai departe din cauza ramei mari È™i groase de bronz, a tabloului acela imens, în care È™i el va fi un personaj până când mâna neobosită a pictorului va dori să adauge personaje noi È™i, din lipsă de spaÈ›iu, îl va È™terge pe el… ÃŽntins pe covor, Lord, câinele lui favorit, se scărpina asiduu. „Iar a luat pureci!â€, gândi, È™i se duse să cerceteze covorul. ÃŽn textura generoasă a covorului se lăfăiau doi pureci. ÃŽi pândi să-i prindă, dar se opri năucit: purecii vorbeau. Se uită în jur: televizorul era închis, câinele dormea liniÈ™tit È™i, oricum, el nu ar fi putut vorbi engleza aceea academică, cu accent de Oxford. Era clar, purecii vorbeau! - Ptiu!, exclama unul dintre ei, îmbrăcat cu un frac elegant È™i cu joben în cap, am plecat de pe corpul unui profesor universitar È™i am ajuns în blana unui câine despre care nici măcar nu am certitudinea că are pedigree! - Putem să ne considerăm norocoÈ™i, covorul acesta pare un covor persan autentic, n-am ajuns chiar aÈ™a rău… Zilele trecute m-am întâlnit cu prietenul nostru John. Săracul, era zgribulit È™i îngheÈ›at tot. „Ce-ai pățit?â€, îl întreb, mai mult de complezență, căci È™tii că nu sunt o fire indiscretă. „M-am dus în vizită la o mătușă È™i singurul mijloc de transport pe care l-am găsit a fost mustaÈ›a unui motociclist. Curent, frig, mă vezi bine cum sunt…â€, îmi răspunde el. L-am sfătuit, ca unul care a călătorit mult prin lume, ca data viitoare să se urce uÈ™or pe piciorul unei stewardese, până ajunge la locul acela cald È™i plăcut. „Bine, dar chiar aÈ™a am făcut, dar nu È™tiu cum se face că nu am ajuns în avion, ci tot în mustaÈ›a unui motociclist!â€. Nazaret fusese toată viaÈ›a un om perseverent. Timp de două ore alergă purecii prin casă, cercetă cu o lupă filatelică covorul, făcu febră musculară, dar îi prinse È™i îi închise într-o cutie de chibrituri. Mai târziu, le cumpără special un câine cu blana deasă, ca să poată locui confortabil, È™i-i folosi în Parlament, în afaceri È™i în jocul de pocher, în misiuni de spionaj. ÃŽntr-o seară, după ce se îmbătă de durere, le povesti toată viaÈ›a lui. - Stăpâne, nu vrem să fim nerecunoscători, avem aici toate condiÈ›iile pentru care alÈ›i pureci È™i-ar da poate ani din viață, dar noi suntem niÈ™te călători, viaÈ›a noastră e legată de drum… Dacă îți vom da soluÈ›ia problemelor tale ne vei elibera? Purecii aveau dreptate, într-adevăr singura soluÈ›ie pe care începuse acum È™i el s-o vadă era ca legea lui Savros să apară cât mai repede, ca să aibă un pretext de a merge s-o întâlnească pe Penelopa, să-i vorbească, s-o convingă È™i să ia o hotărâre împreună… Ideea îi plăcu mult. Cumpără un superb exemplar canin È™i-l trimise în Italia la un concurs internaÈ›ional, ca să le ofere purecilor o excursie în străinătate, într-un mijloc de transport comod, drept răsplată pentru soluÈ›ia dată È™i pentru clipele minunate petrecute împreună. Se despărÈ›iră greu, cu lacrimi în ochi, promițându-È™i că vor face tot posibilul pentru a se reîntâlni.. Legea îi purta numele. Dacă legea intra în vigoare, era o victorie È™i a partidului pe care-l reprezenta, deci avea È™i sprijinul colegilor de partid. Cei câțiva prieteni ai lui din partidele de opoziÈ›ie È™i cei câțiva prieteni ai lui Savros din partidul de guvernământ erau evident prea puÈ›ini pentru ca legea să treacă. Avea nevoie de sprijinul puterii. Partidul de guvernământ avea o majoritate destul de fragilă, maÈ™ina de vot s-ar fi îmbunătățit cu votul deputatului Nazaret. Va fi propriul său Iuda, se va vinde, își va călca principiile în picioare, va merge cu capul plecat de atunci încolo, dar se va vinde! Pusese de multe ori în balanță, pe un taler morala, învățămintele părinteÈ™ti, concepÈ›ii, iar pe celălalt imaginea ei È™i ochii aceia verzi făcuseră ca talerul opus al balanÈ›ei să fie uÈ™or, ca un fulg… Dacă legea va apărea, va îngroÈ™a rândurile partidului de guvernământ! - Dragii mei colegi, își începu el discursul în Parlament, învăluind cu o privire caldă întreaga sală È™i zâmbind relaxat către camerele de luat vederi, ne-am adunat astăzi să vorbim despre alcool. Alcoolul, un rău necesar, pentru care, dacă nu vom face ceva, va deveni prohibit È™i de o calitate îndoielnică, căci accizele exorbitante vor duce fie la faliment, fie la comercializarea pe „piaÈ›a neagrăâ€, fie la găsirea unor „artificii†în procesul de fabricare, care să aibă ca efect scăderea costului de producÈ›ie. Orice construcÈ›ie, pentru a se înălÈ›a trainică È™i puternică, trebuie să aibă la temelie adevărul, care pentru mulÈ›i, aÈ™a cum spune È™i proverbul: „In vino veritasâ€, se găseÈ™te pe fundul unei sticle de vin. Nu voi insista asupra faptului că în industria producătoare de băuturi alcoolice È™i în cea orizontală lucrează o mulÈ›ime de oameni care vor rămâne pe drumuri dacă nu vom acÈ›iona ferm pentru sprijinirea acestei ramuri, este un lucru prea evident È™i, oricum, protecÈ›ia socială este unul din planurile în care partidul care conduce destinele țării a promis multe... DeÈ™i partidul pe care îl reprezint se află în opoziÈ›ie, nu pot rămâne orb la numeroasele realizări ale Guvernului, în toate domeniile vieÈ›ii economico-sociale, realizări pe care le aplaud È™i le doresc, ca orice cetățean ce își iubeÈ™te È›ara, ca È™i în viitor să fie cel puÈ›in tot atât de numeroase! Guvernul a avut câteva victorii remarcabile în lupta pe care o duce. Se mai prefigurează È™i altele. Orice victorie trebuie sărbătorită cu È™ampanie. HaideÈ›i să nu luăm poporului plăcerea de a ciocni o cupă de È™ampanie după fiecare victorie împotriva mizeriei È™i neajunsurilor! Aplauzele È™i felicitările pe care le primise îi răsunau încă în urechi, È™i-i dădeau certitudinea că poate rezolva orice problemă i se va ivi în față, chiar È™i una de chimie. Știa bine ce are de făcut: își vându toate afacerile È™i bunurile È™i cumpără cu banii obÈ›inuÈ›i sâmburi verzi, vrăjiÈ›i, pe care îi arunca pe pământ È™i creÈ™teau din ei biserici ale iubirii. Apoi, încălecând pe asin, plecă pribeag în lume, să propovăduiască tuturor iubirea. ÃŽnarmat cu o portavoce furată de la un prieten, lider de sindicat, se opri la răspântii strigând: - PăcătoÈ™ilor, pocăiÈ›i-vă, căci în curând va veni sfârÈ™itul lumii! AscultaÈ›i cuvântul Domnului Dumnezeul nostru, care naÈ™te noaptea când își despleteÈ™te părul, care are irisul albastru când îl roagă păsările să le nască cer să zboare, ascultaÈ›i, el trage cu gloanÈ›e cu sare-n Sfântul Petre, să-l facă să plângă, să ude florile ce suspină de dorul ploii… PocăiÈ›i-vă, ascultaÈ›i cuvântul meu È™i iubiÈ›i-vă! IeÈ™iÈ›i cu puÈ™tile, cu sapele, cu furcile È™i nimiciÈ›i fără milă, ca pe-o năpârcă, pe toÈ›i cei care au uitat să iubească! FaceÈ›i dragoste, nu război! V-am înălÈ›at biserici, acum vă arăt calea! Să nu ziceÈ›i că nu v-am zis, în curând vor ieÈ™i îngerii să se iubească prin cârciumi, vor coborî sfinÈ›ii de pe pereÈ›ii bisericilor să conceapă copii prin È™anÈ›uri… Cu siguranță, fără imunitatea parlamentară, drumul lui Nazaret s-ar fi oprit brusc, de la început. AÈ™a, el continuă lin, fără probleme, mai ales că avu grijă să nu încalce nici o regulă de circulaÈ›ie: semnaliză la fiecare intersecÈ›ie È™i avu grijă să tragă puternic asinul de hățuri, de fiecare dată când acesta avea tendinÈ›e să depășească viteza legală de 80 km/h. Drumul spre Mormântul Sfânt al Iubirii, locul în care Savros îngropase sub mormane de blănuri, parfumuri, bijuterii È™i alte cadouri scumpe iubirea dintre el È™i Penelopa, i se păru nesfârÈ™it, dar era conÈ™tient că are o misiune de îndeplinit, aÈ™a că merse mai departe, strângând din dinÈ›i, până când asinul frână, speriat de un foc de armă. „Anticristul, vrea să mă oprească din drum!â€, gândi, speriat, dar mulÈ›umit că avusese inspiraÈ›ia să doteze asinul cu sistem airbag È™i nu se rănise de la frânarea aceea bruscă. Un nou foc de armă îl făcu să coboare brusc de pe asin, să ia repede cheia franceză din lada cu scule, È™i să se refugieze în spatele unui copac, hotărât să reziste până la ultima suflare… Analiză situaÈ›ia cu sânge rece, prinse curaj gândindu-se la toate filmele cu karate pe care le văzuse pe video È™i în care un maestru ninja doboară, de unul singur, zece-douăzeci de bărbaÈ›i, înarmaÈ›i până în dinÈ›i, apoi se calmă repede: realiză că intrase în pădurea de pe domeniul lui Savros, care, fără îndoială, îi auzise îndemnul È™i, ca un prieten adevărat ce-i era, ieÈ™ise să-mpuÈ™te vrăbii È™i iepuri păcătoÈ™i, care uitaseră să iubească. Trase asinul de coadă È™i de urechi, iar acesta începu să ragă, puternic, insistent, până când Savros apăru în costum de vânătoare, cu puÈ™ca pe umăr. - Prietene, a fost greu, dar am luptat cu toate forÈ›ele mele È™i am învins! Savros îl îmbrățișă puternic È™i-l sărută pe obraji. AscunÈ™i după copaci, fariseii zâmbeau mulÈ›umiÈ›i, acum aveau certitudinea că Nazaret este omul pe care-l caută… - Victoriile trebuie sărbătorite cu o cupă de È™ampanie, parcă aÈ™a aÈ›i spus, domnule deputat?! PivniÈ›ele mele vă stau la dispoziÈ›ie! PivniÈ›a îi dădea sentimentul lugubru că se află într-un cavou. ÃŽnÈ™irate ordonat pe pereÈ›i, sticlele vechi È™i prăfuite îi păreau niÈ™te mumii. - Ce beÈ›i, domnule deputat? îl trezi vocea mieroasă a lui Savros. - Drumul a fost lung, dezbaterile încinse È™i lungi, sunt foarte obosit, aÈ™ bea un vin de anul acesta, care n-a apucat să prindă tăria pe care doar anii o dau unui vin. Savros îl conduse în dreptul unui butoi È™i-i dădu un pahar să guste vinul È™i să-È™i facă o idee despre el. ÃŽn timp ce bea, Nazaret văzu în ceață, pe ecranul unei sticle prăfuite de vin, un film de groază, în care un bărbat îmbrăcat în costum de vânător scoate încet, din tocul de la brâu, un cuÈ›it mare, de vânătoare, È™i înjunghie fără milă, de parcă ar fi un gospodar ce-È™i taie porcul, în curte, de Ignat, un om ce bea liniÈ™tit amintirile unei viÈ›e de vie… Brusc, de parcă pelicula s-ar fi rupt, filmul se stinse. Nazaret se simÈ›i ridicat cu uÈ™urință È™i aruncat în butoiul de vin. Răceala vinului îi făcu bine. Se lăsă în jos È™i începu să bea cu înghiÈ›ituri mari, lacome, căci îi era sete, foarte sete, de parcă străbătuse un deÈ™ert È™i acum ajunsese, în sfârÈ™it la o oază. Sângele îi striga că s-a săturat să umble prin venele lui, era fără îndoială un sânge beÈ›iv, altfel nu s-ar fi aruncat cu atâta nerăbdare în marea aceea de vin… ÃŽnchise ochii È™i începu să înoate liniÈ™tit, pentru prima dată, în marea aceea verzuie, de care-i fusese atâta teamă, apoi începu să se scufunde, mai mult, din ce în ce mai mult, căci o meduză îi È™optise că pe fundul mării se află palatul de cleÈ™tar în care locuieÈ™te prinÈ›esa Mării Verzui, iar omul care va ajunge acolo o va lua de nevastă È™i vor trăi fericiÈ›i, până la adânci bătrâneÈ›i… Savros se È™terse liniÈ™tit pe mâini, apoi plecă spre conac, căci se apropia ora petrecerii pe care o dădea în cinstea apariÈ›iei legii È™i trebuia să verifice dacă s-au făcut toate pregătirile necesare, iar apoi să facă o baie fierbinte, să se spele de tot sângele ce parcă, oricât insistase, îi rămăsese pe mâini… InvitaÈ›ii umpluseră sala până la refuz. ÃŽn capul mesei tronau Savros È™i soÈ›ia lui, parcă mai frumoasă ca niciodată. Penelopa privi vinul roÈ™u, ca sângele, îl gustă, „Doamne, ce vin e acesta, parcă mă sărut cu Nazaret!â€, goli paharul până la fund, își mai turnă unul, îl bău cu sete, apoi o cuprinse o stare plăcută, de parcă s-ar fi ridicat din pat după ce făcuse dragoste ore în È™ir, ca doi nebuni, cu Nazaret… Se întoarse spre Savros, își mângâie uÈ™or pântecele, parcă pentru a se convinge că fiul ei creÈ™te liniÈ™tit acolo È™i simte È™i el gustul excelent al vinului È™i-i È™opti mulÈ›umită soÈ›ului său: - Dragule, parcă niciodată nu a fost vinul la fel de bun ca anul acesta!…
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | ![]() | |||||||
![]() |
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy