De pe poiana însorită, neclintită, privirea i se mută pe rama umedă și apoi i se pierdu în afara zgomotelor. Câteva strigăte răgușite îl readuseră în aerul rece.Prin ploaia mută care îi încremenise în minte de câteva zile, amintiri încurcate și parcă străine, blocurile din depărtare se vedeau albe, mai curate decât de obicei, ca și tarabale pline cu lucruri pentru care nu mai avea nume, mai amestecate decât senzațiile de frig și scârba, care il loveau o data cu vorbele celor care se fâțâiau prin jur. Doua zile fără cursuri nu mai avuseseră dintr-o data nici o importantă. Gândurile îi ocoleau frica de o asemenea schimbare; încrederea slabă pe care o avusese întotdeauna în el părea să se fi măcinat singură. Și abia în ultima vreme înțelesese că frica lui de a se schimba îl fâcea să vadă totul altfel. Își dădu seama că cineva sta în fața măsuței lui și întâlni privirea unui bărbat în vârsta, bărbos și bine îmbrăcat, care și-o mută imediat asupra tabloului, și-n aceeași clipă i-l arătă cu o înclinare din bărbie pe care o găsi cam ironică:
- Frumos tabloul! Ai făcut Scoala de Arte?
- Nu; sunt student...La Arhitectura.
Bătrânul se scărpină în barbă și continuă să se minuneze:
Da’ e chiar frumos! Nu știu cum ai reușit să bagi lumina în fiecare brad, da'. ..îmi place. Cât ceri pe el?
Înfățișarea bătrânului i se părea mai puțin arogantă, și-i răspunse cu o ușoară ezitare:
- Un milion cinci sute, domnule.
- A!...îl iau.
Puse diplomatul pe masă și-i dădu banii să-i numere, apoi apucă rama jilavă și privi mai de aproape tabloul.
Sunt, nu?
- Da, da. Mă bucur că vă place.
Ultimele cuvinte i se părură străine și nu înțelese pentru ce le-a rostit.
Bătrânul dispăru printre tarabe. Își plie scaunul și măsuța, apoi se îndepărtă de piată. Străzile se întretăiau într-un furnicar de automobil și oameni; pentru prima data vânduse într-o singură zi trei tablouri - gandul însă îl înstrăina de tot ce vedea, de tot ce cunoștea în oraș.
După aproape un sfert de oră apăru și casa galbenă, veche, ascunsă între blocuri. Scârțâitul ușii taie zgomotul de-afară, dar cu amândouă se obișnuise mai mult decât cu întunericul camerelor. De la etaj cobori în același scârțait o bătrână
- Vlad, bine c-ai venit, mamă! Te-au sunat de la morgă. Nu mai pot să-l țină acolo prea mult. Eu le-am spus că o să te duci să faci comanda, dar știu eu...
- Doamnă, eu plec chiar acum. Le-am vândut pe toate. Trebuie doar să-mi iau lucrurile, zise și puse măsuța și scaunul pe un cufăr cu capacul ruginit. Femeia îl privea cu o ușoară mișcare a ochilor
- Să n-ai tu, mamă, rude!...
- Asta e, doamnă. Ele nu există pentru mine, cum nici eu nu exist pentru ele. Bătrâna se oprise pe scări și după ce băiatul urcă îl urmă și ea.
Închizând geanta, Vlad continua să privească spre tabloul neterminat, și câteva scene de la cursuri îi readuceau în minte ploaia, și părerea oamenilor despre ce făcea el. Ieși din cameră și după ce își luă rămas bun de la gazdă, care aprinsese, după cum avea obiceiul, niște lumânări, porni spre gara. Nu întelesese niciodată, și acum nici măcar nu mai încerca, ce fel de vrăji făcea. Abia în spațiul uriaș, închis, al gării își dădu seama că mersese prin ploaie. Trecu pe lângă doi copii murdari, care se holbau la cei din jur, și dintr-odată, cu toată mulțimea de oameni în minte, simți o simpatie puternică, aproape dureroasă, pentru ei. Doar zgomotul trenurilor o stinse, după ce ajunse pe peron.
Compartimentul era gol. Stâlpii gării începeau să fie însoțiți de mănunchiuri de iarbă gălbuie; cimentul se sfârși, lăsând loc șinelor să se întretaie zgomotos, printre arbori. Frunzișul pădurii se apropie brusc și prin amestecul fulgerător de culori auzea din nou sunetele veveriței din pădurea care nu mai avea nimic în comun cu ce vedea acum. O pierduse din vedere și căutând-o l-a zărit pe Marcu, speriat, venit în locul lui obisnuit de meditare, ca să-i aducă vestea că tatăl lui înnebunise, că se luase la bătaie cu doi țigani care aranjau prin grădină și că începuse să vorbească aiurea; că au sărit mai mulți și l-au legat, ca pe tatăl lui. Pe acel bătrân nu-l cunoscuse prea bine; își amintea unele glume care îl făcuseră să i se pară simpatic și să uite că de când se născuse, mama lui fusese în lumea drepților. Primul sentiment intens, la moartea unei mătușe care îl crescuse de atunci, într-o severitate monahicească, îl resimțea ca pe o ura vagă, permanentă cu toate că atunci, într-un mod neclar, era revoltat, zăpăcit de moartea ei.Câmpia se stinsese în ceață și amintirile îl derutau, de atâtea zile.
Morga din Pitești îi apăru ca un loc curat, dar nu foarte tăcut. Însoțit de o asistentă intră într-o încăpere unde se certau doi bărbați în halate albe. Unul dintre ei întoarse capul și-l privi mirat
- Sunteți cumva în legătură cu domnul Matei?
Asistenta răspunse în locul său.
- Pai domnule, reluă doctorul pe un alt ton, de patru zile îl ținem aici.
Avem și noi atâtea probleme. Ne vin cazuri importante...Nu mai aveați de gând să veniți?...
Celalalt doctor se duse spre sertarele frigorifice și-l chemă pe băiat.
- El este? că nici n-am putut să încheiem procesu'
Vlad văzu un bătrân chel, care părea să-și găsească un loc în amintirile lui, dar siguranța nu i-o putea da decât azilul.
- Este de la secția de boli...
- Da,e de la nebuni...zise doctorul plictisit.Voi nu vă mai cunoașteți între voi? Ãștia de la secția 9, zise privind-o pe asistenta, ne-au spus că e mai bine să fie recunoscut. Auzi,ce treabă se face...
Băiatul îl privi o clipă neliniștit pe doctorul care deschisese sertarul și care nu scosese decât două vorbe
- Domnule doctor, nu pot să-l iau acum. Tocmai am venit de la București.
- Așa, și?...îl întrebă acesta cu o voce subțire.
- Trebuie să comand cosciug...
Medicul îl întrerupse tăios, vizibil iritat:
- Păi și pâna acum ce-ați păzit?!
- N-am avut bani.
- Cum, dumneavoastră n-aveți nici o ocupatie, nu puteați să vă împrumutați?
- Sunt student, stau în gazda...
- La Bucuresti? îl întrebă asistenta.
- Da. Vând tablouri. Stau la o femeie care-mi cere puțin și...
- Bine, dar asta-nseamnă că ai bani... zise doctorul cu o voce mai potolită
- Nu aveam. Abia zilele astea am reușit să vând niște tablouri.
- Auzi, și se vând? îl întreabă celălalt.
- Da, cu puțin noroc...
- Și noi ce-o să facem?
- Eu o să comand acum cosciug, o să aranjez tot, și când va fi gata, îl iau. Asistenta își plecă privirea, temându-se parcă de cea a tânărului.
- Se poate? îl întrebă pe celălalt unul dintre doctori, mai tânăr și cu mănuși în mâini.
- Doar n-o să-l aruncăm în stradă, zise și înaltă deodată din umeri.
- Vă sunt recunoscător!
- Bine, bine. Geta, vezi că trebuie să sterilizezi alea.
Fata îi făcu un semn din cap și ieși împreuna cu Vlad, pe culoarele zgomotoase.
De la Pompele Funebre, care aveau nevoia de doua zile, porni prin oraș, spre o biserică. Ploaia măruntă lipsea înserarea de orice frumusețe. Ceata se ridicase, și sub cerul cenușiu, nu departe de câțiva copaci răzleți care încercau să formeze un parc, zări ferestrele adormite ale unei biserici, înconjurata de runze, bălti și stropi. În interior, unde nu se mai auzea nimic, îl izbi sec o teamă, o mustrare pentru toți cei din jurul lui. După prea mulți ani în care nu mai văzuse ferestrele luminate, slab, cu raze care tăiau un fum albastru, care albastreau pereții și făceau sfinții de pe ei să-l privească, tacerea îl cuprindea într-o frică adancă, neclară, privirile de pe pereți îl lăsau singur și poate nebun. Câteva femei aprindeau lumânări care păreau să încălzească totul, și după ce veni preotul pentru vecernie, îi povesti scurta istorie a sa și a nebunului său bunic, rugăndu-l să-l înmormânteze. Preotul se arătă înțelegător, și când văzu că vrea să plece, îl întrebă obosit:
- Nu stai totuși la vecernie?
Cuvintele, și privirile sfinților, pe care le vedea chiar și în ochii preotului, îi lăsară dintr-odată un gol în toate gândurile. Întunericul și ploaia de afară, prin care începeau să răsară luminile orașului, îi aminteau de o viată străină, care nu se mai regăsea în zgomotul din jur. Se vedea mergând printre oameni și lumini, într-un vis rece.
Scrâșnetul roților îl făcu să tresară. După doar două zile gara îi apărea altfel, mai colorata. Ploaia nu lăsase în urmă decât umezeală și frunze putrezite, aduse de vânt. I se păru că-l vede pe Marcu, dar zgomotul și mulțimea îl derutau. Se opri în dreptul unei locomotive, asurzit. Sirena li pătrunse în creieri când văzu, cuprins de răceala, o înfățișare îmbătrânită, cu o expresie mirată a ochilor. Străinul se apropie încet, cercetător,apoi îi întinse mâna
- Vlad, nu?...îmi pare...îmi pare bine!...Cred că ne-am schimbat amândoi. Ulad zâmbi, după ce un moment recunoscu ceva din vocea barbatului; își retrase mâna și încerca să-l salute, cuprins de ragușeală.
- Îmi pare rău, Vlad! Îmi pare rău că nu ne-am văzut de atâta timp și că treci prin asemenea lucruri...Dacă mă sunai puțin mai târziu nu m-ai mai fi găsit. Îmi trebuie material pentru licență, însă nu e nici o grabă...Tu? Ai reușit să termini tabloul ăla?
- Nu.
Zgomotul locomotivei se îndepărtase, însă Marcu abia îi auzi răspunsul, aproape șoptit.
Mare lucru n-am reușit să fac cu ele.
- Dar ai atâta talent...
Vlad clătina din cap dar nu reuși să zâmbească.
- La același azil...amândoi...zise întorcând dintr-o dată capul spre el. Marcu îl privi o clipă cu ochii măriți
- Știu...și eu am fost urmărit de ghinion, dar la tine...îmi amintesc că era plin de viată omul ăsta, zise ridicând brusc tonul într-o încercare de îmbărbătare. Nu știu cum s-a putut întâmpla așa ceva.
- Trebuie să-l pregătim. Peste trei ore suntem așteptați la biserică; e o biserică mare, destul de aproape.
Huruitul mașinii îi oprea gândurile. Farurile care îi întâmpinau o dată cu vântul îi rămâneau în ochi chiar și când întorcea capul spre oamenii de pe margine care se holbau, ocoliți, ca și bălțile, de cei grăbiți să-și continue existența. Marcu privea, din dreapta preotului, aleea care se apropia, marginită de arbori ruginiți, și de crucile albe care se zăreau în depărtare, printre zăbrelele unui gard negru, înalt, ce își apleca marginea plină de țepușe în afară, spre stradă. Pe sub arcada metalică cei patru oameni și automobilul dispărură repede, adevăratul cortegiu fiind orânduit de câțiva țigănuși, care își spălau încălțările rupte într-o băltoacă și priveau lung prin gardul din apropiere. Frunzele care se așterneau înaintea lor îi păreau cuprinse de aceeași silă de viață. După ce se opriră printre mormintele de marmură preotul începu să murmure o cântare neânțeleasă, prelungită în unele clipe de frunzele răscolite de lângă cruci, cu un șuierat ascuțit, rece. Crucea de lemn de la capătul mormântului părea s-asculte ruga, și privind-o observa pulberea de pământ care se scurgea ușor, neîncetat, în groapă. Cerul lăptos îi apăru dintr-o dată ca un mormânt uriaș, fără nici un înțeles.
De la un timp Marcu îi privea expresia pierdută, pe care o regăsea ca o mirare în ochii preotului, în clipele în care îi ridica din carte. Când acesta termină ce avea de spus, îi făcu un semn care nu-i scăpă celui în reverendă
- Lasă-l, că e de înțeles!...Mi-a spus și mie istoria bătrânului.
Vlad vru să spună ceva, dar singurul lucru care i se contura în minte era să plece.
Vă las, zise preotul cu un zâmbet fortat, și se depărta apoi cu pași moi. Groparii își terminaseră treaba și o luaseră printre cruci, cu un mers leneș. Fără să-i priviască, Vlad porni după ei, spre alee, unde toți arborii îi chemau, cu crengile lor șuierătoare, spre o visare galhenă, în care lumea nu exista. Cerul se întunecase, și orașul părea pustiu. Vocea lui Marcu îi răsuna ca o ură goală, adâncă, ce se înrădăcina în toate:
- Hai să bem ceva, pentru că tot ne despărțim...
- Da, trebuie...Nu ți se pare, zise el în clipa următoare, că lumea asta n-are nici un rost?
- Știu eu...zâmbi el. Intotdeauna ai meditat...Tu ai fost întotdeauna un om mare în trupul unui copil.
Sub ploaia care străpunsese cerul și străzile îi ură, obosit de propria cale, drum bun. Prin geamul aburit al trenului nu vedea decât dungi tremurătoare, întunecate. Bătrânul de alături începu să caute ceva în buzunarele hainei pe care o avea agățată în cui, și apoi își întoarse privirea, bulbucată, în jur
- Mi-ați luat ceasul! îi strigă el, plângător, unui tânar cu par lung și cercei, din fața sa.
- Liniștește-te, tataie,că nu ți-a luat nimeni nici un ceas!
- Ba mi-ați luat ceasul! Cât am fost plecat, mi l-au luat! se adresă apoi unei femei, care-și mută privirea în jos. Haideți, vă rog! Vă plătesc; îl am de-o viată!
- Adică vrei să recunoaștem că l-am furat, când noi nu ti-am luat nimic...
Auzi, măi! Mihai!
Cel de pe culoar nu răspunse; continua să discute cu alți doi, în fața compartimentului.
-Haideți, vă rog, n-avea cine să mi-l ia...
- Ia ascultă, îi zise vlăjganul și-și rezema coatele pe genunchi, tu ești unu, noi suntem atâția; dacă nu taci te aruncăm din tren.
Bătrânul începu să răsufle sacadat și-și mută privirea pe culoarul trenului, apoi și-o întoarse spre cel din fată
- Haideți, vă rog! Da' cine mi l-a luat?...
Tânărul se trânti pe spate. Vlad își întoarse privirea spre geam, cu gemetele bătrânului în minte, acoperite de huruitul trenului, într-o muzică stridentă.


octombrie 1998