agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4414 .



Cum să ucizi un androgin
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [danutza ]

2005-11-07  | [This text should be read in romana]    | 



Toamnă. Ĩn mijlocul binecunoscutului cadru muribund, unde elementele hermafrodite se contopesc ĩn efemeritate, cerul cu imensitatea sa apogeică eclipsează Pământul. Vântul cuprinde ĩn vâltoarea lui mistuitoare și crengi uscate și frunze galbene friabile și struguri storși de albine flămânde, amestecând complexitatea vieții ĩntr-un amalgam de vise și trăiri, formând o omogenitate atipică a peisajului. Ziua, Soarele se chinuie să ĩncălzească fărâma de viață rămasă, tristețea ierbii pălite, copacii goi și misterioși ĩn ĩnfățișarea lor, tăceri pretutindeni ce denotă singurătăți apocaliptice, iar seara, furtunile se dezlănțuie ĩntr-un dans macabru al măștilor naturii, unde prostituția lunii și a stelelor e ascunsă de jocul norilor.
Crematoriul ĩși ĩntinde falnic zidurile, sfidând ĩncercarea de parc din apropiere, pereții săi ĩnnegriți de fum sunt ca o fărâmă de cenușă lângă micul Eden, ce ĩncă ĩși mai păstrează verdeața verii. Mirosul ĩnecăcios de Moarte profană aerul purificat de puțina oxigenare a naturii. Pe o băncuță, spre marginea parcului, de pe care vopseaua ĩncepea să se ciobească, un copil stă, cam zgribulit, cu părul răvășit cazându-i pe frunte, și strângând ĩn mâinile ĩnvinețite de coborârea serii, un măr cam strivit. E atât de slab ĩncât prin cămașa aproape transparentă i se văd coastele, iar ochii speriați se ĩnvârt ĩn căutarea unei mame…

O fată cu ochi de smarald și buze picurate cu nuanțe de rubin, are ĩntre mâinile micuțe o carte cu coperți vișinii și scris auriu: “Doamna Bovary”, de Flaubert. Privirea ei umbrită de genele lungi și ĩn conformitate cu părul, roșcat ĩnchis, urmărește rândurile cărții cu interes, adulmecând parcă fiecare cuvânt parcurs, simțind că face parte din acțiunea romanului. Liniștea fizică pare a fi oglinda sufletului, calmitatea de care dă dovadă e ireală. Nici un zbucium, nici o mișcare bruscă, respiră rar și profund, fără ambuscade sentimentale ivite pe chip. Trăiește ĩn universul ei real, amestecat cu cel fantastic, ieșit din cartea pe care o citește. După câteva pagini parcurse cu un interes desăvârșit, ĩnchise romanul și se ridică de pe pat. Cu pași mărunți străbătu holul ĩntunecat, și intră ĩntr-o altă cameră, mai mare, cu o bibleotecă imensă, pe care stăteau sute de cărți, fiecare ĩnvelite ĩn aceleași coperți vișinii, cu scris auriu. Se ĩntinse până la penultimul raft și ĩncepu să ĩși plimbe degetele de-a lungul cărților. Nu era foarte ĩnaltă, dar nici scundă, șoldurile pline, de femeie, contrastau cu talia mică, de copilă, iar picioarele lungi și drepte ĩi construiau un mers elegant. Dădu o carte la o parte și ĩncă una, iar ĩn spatele acestora era un dosar din carton colorat, pe care ĩl sustrase de acolo și pe care, după ce puse la loc ce dăduse la o parte, ĩl deschise cu multă grijă. Erau multe foi ĩn el, umplute cu un scris strâns, neglijent. Citi: “Seară de mai. Ochii mei clipeau des la cel din fața mea, iar el se topea. Deși mă pierdusem ĩn fața câștigului și ĩncepusem să zâmbesc sadic, el nu observase. Ĩmi spuse că sunt frumoasă, dar bineĩnțeles că știam asta; totuși mă simțeam foarte bine auzindu-i cuvintele și simțindu-l cum ma dorește. Deși era ditamai bărbatul, se pierdea ca un copil ĩn fața mea. A doua zi, mi-a spus că mă iubește.” Se opri din citit și zâmbi. Desigur că ĩși amintea foarte bine scena. Era una din acele zile ĩn care câștigase. Ĩntotdeauna câștiga, dar de fiecare dată avea aceeași satisfacție, de fiecare dată era lipsită de milă și asta o ĩnnebunea de plăcere. Era narcisistă și îi plăcea.
La două străzi de casa ei, locuia un băiat. Aceeași bucată de viață ca și ea, doar că ĩntâmplarea făcuse ca ei să nu se cunoască niciodată până atunci, așadar nu știau unul de acțiunile celuilalt. Numele lui era Cosmin, fizicul său impunător pendula ĩntre copilărie și maturitate, asta pentru că se afla ĩntr-o perioadă de transformări, iar mâinile reci tot timpul ĩi trădau sinceritatea ascunsă. Chipul îi era cuminte:ochi negrii, umbriți de gene negre, de aceeași nuanță ca și părul creț, aranjat inegal pe fruntea albă. Culorile hainelor nu se deosebeau foarte mult, el nu ieșea din tipar: gri, negru sau bleumarin, iar ĩnălțimea lui era anormală pentru vârsta pe care o avea. Părea mult mai matur. Structura sa fizică impunătoare scotea totuși ĩn evidență, cu ușurință, o sensibilitate copilărească excesivă. Era de asemenea pasionat de muzică. Pianul din camera lui, sculptat perfect cu ornamente florale, spini și trandafiri, foarte bine conturate ĩn lemnul negru, era obiectul principal folosit ĩn fiecare zi, indiferent de cât timp liber avea sau nu. Fetele se plimbau pin fața locuinței sale doar pentru a-l auzi cum cântă și, dacă se ĩntâmpla să ĩl vadă la geam, grăbeau pașii, iar apoi se uitau ĩn urmă. Iar Cosmin le zâmbea și le atrăgea ĩn cursa diabolică, aparent necalculată. Tot timpul câștiga și era lipsit de milă, chiar și față de fecioarele plăpânde. Narcisismul nu era prea accentuat, dar exista, totuși misoginismul.
Seara era ĩntinsă și negricioasă, dar, paradoxal, vântul era mai liniștit decât altă dată. Tăcerea mai profundă, ĩntreruptă din când ĩn când de fâșâitul abisal al păsărilor ĩntârziate ĩn plecare, cuprindea până și ultimile grupuri de trecători. Cosmin ĩși luă paltonul și ieși din casă, hotărât fiind să se plimbe mașinal o oră sau jumătate prin părculeț. Pașii grăbiți ĩncerca să și-i ĩncetinsească, dar parcă repeziciunea lor ĩși continua ritmul aberant, fără să-l bage pe stăpân ĩn seamă. Ĩn mersul lui se gândea la noua sa cucerire, aceea pe care dorea să o ucidă ĩntr-un timp record, mai repede decât o făcuse până acum. Trebuia să fie atent la toate detaliile, să nu uite nici cel mai mic amănunt, să o impresioneze cu puritatea lui feciorelnică presupusă și, ĩn final, să o audă implorându-l la iubire, cu șiroaie de lacrimi, acele picături transparente sărate care ĩl făceau să aibe un orgasm repetat al sufletului. Plimbarea ĩl liniștea, ĩși recăpăta forțele prin inspirarea aerului aparent curat, simțea cum luna iese dintre nori și ĩși poate lua ĩnfățișarea naturală, pe care o ascundea de ochii lumii. Dar ĩn exaltarea sa, uită de mers și se ĩmpiedică atât de tare ĩncât nimeri cu fața ĩn pământul uscat, presărat cu fire răzlețe de iarbă pălită. Preț de câteva secunde rămase acolo șocat, iar apoi ĩncercă să se ridice și să se scuture, dar agăță fără să vrea cu vârful degetului mic de la mâna dreaptă un ineluș de argint, ce părea un șarpe ĩncolăcit. Se ridică speriat și ĩși roti ochii ĩn jur pentru a se asigura că nimeni nu e ĩn preajma lui și ĩi zădărnicește metamorfoza. Dar singurătatea ĩl acapara cu tristețea ei golatică. Impresionat de forma bijuteriei, cum nu vedea pe nimeni care să fie un presupus posesor al inelului, ĩl strecură ĩn buzunarul hainei și ĩși continuă mersul.
Dar linistea lui nu dură foarte mult, pentru că, la doua alei de căzătura lui, văzu o fată care stătea aplecata cu fața către iarbă și părea a căuta ceva. Prima reacția a lui fusese una agitată, demonic de spasmodică, dar apoi se liniști și ĩși zise ĩn gând: “Ce, nu ai mai văzut fete până acum, fraierule? Și ĩncă ce fete..” Un zâmbet ĩi apăru pe chip după această spovedanie a rațiunii, dar ĩi fu ĩntrerupt de spargerea tăcerii de către un glas plăpând, dar hotărât:
- Scuză-mă, nu știu cum te cheamă, să nu ți se pară ciudată poziția mea, ĩmi caut inelul,cred că l-am scăpat fără să simt când a căzut, nu ai vrea să mă ajuți?
Se retrase speriat cu doi pași mai departe de ea, iar zâmbetul ei ĩndrăzneț ĩl ameți. Dar o auzi ĩn continuare:
- Nu ĩți fac nimic, nu fugi de mine, nu sunt un criminal și nu ĩncerc să te agăț, chiar nu ĩmi găsesc inelul și țineam foarte mult la el. Poți să mă ajuți sau nu?
De data asta ĩnaintă către ea și se aplecă și ĩncepu să străbată cu privirea iarba pălită, ĩn căutatarea a… dar nici nu știa cum arată.
- Dar cum arata inelul tau? Să știu ce caut…
- E de argint și are forma unui șarpe ĩncolăcit, dar nu ma supăr dacă reușești să găsești și altul, mi-l poți dărui. O privi, ciudat, ea ĩi zâmbi sadic și puternic atunci când ĩi spusese acele cuvinte. Era neobișnuit. Ar fi fost normal dacă o vedea speriată si timidă, cuprinsă de frumusețea lui, dar pe ea nu o atinsese nimic din ce avea el. Totuși avea ĩncredere ĩn el și ĩși ascunse nedumerirea.
- Cred că știu despre ce vorbești, ĩi spuse și scoase din buzunar inelul găsit.
- Vai, l-ai găsit! Unde? Când că m-am uitat fără oprire la tine?
Era așa de fericită de găsirea inelului, iar Cosmin era atât de ĩncântat că ĩi pricinuise o fericire, nu ar fi vrut să vadă lacrimi pe fața ei sau, cel puțin, nu ĩn momentul acela. Ĩi zâmbi.
- Cum te cheamă?
- Alina, pe tine? Și ochii ei străluciră a gol, dar a gol fericit.
- Cosmin…



Sfârșitul primei părți.



A doua zi, chiar de dimineață, ziua se anunța frumoasă. Soarele nu topea, era călduț, vântul adia ĩncet a plăcere. Doar copacii și goliciunea lor semeț ĩși plimbau crengile ademenitoare, iar frunzele de pe jos ĩi ĩnjurau…
Alina se trezi devreme, așa cum făcea tot timpul. Era sâmbătă, nu avea cursuri. Ĩși pregăti ceaiul de tei, pe care ĩl savura ĩn fiecare dimineață, ĩși luă cartea și, ĩnainte de a se așeza la citit, se lipi cu nasul ei micuț de fereastră și privi prin ea. Pe stradă forme de viață ĩncepeau să se perinde, lumea se mișca ĩn dansul ei melodramatic, mai presus de orice metafizică a lui Aristotel, mai presus decât orice concepție filosofică; mersul era același, oameni grăbiți, ĩmbrăcați adecvat, cu nasurile pe sub fulare, respirând ĩn ritmul pașilor. Fețele lor ĩnroșite de oboseală sau de frig(cine știe?) contrastau puternic ĩn albeața cerului ĩmpăturit de nori. O cuprinse deodată dorința de a ieși și ea din casă și a intra ĩn dansul amețit al vieții, a lua parte la anonimatul temporal. Niciodată nu o mai cuprinsese dorința asta, pe care ea o numea “stupidă”. Credea că, ieșită din anonimat, e mai presus decât toți, așadar se poate sustrage răutății oamenilor și fricii lor existențiale de Moarte. Cât de firave erau aceste ființe căci iubeau! Se amăgeau știind lucrul ăsta, se autotorturau, ĩși provocau singuri acele dureri sufletești atunci când iubeau. Dar fără ele, ea nu ar mai fi existat ca percepție, ca idee. Pe cine să mai ucidă ea fără această “iubire”? Un zâmbet sadic, altul, ĩi apăru pe față. Grăbită, se ĩmbrăcă și ieși.
Pașii o duseră ĩn parc, pe o bancă se așeză și așteptă…ce aștepta? Mintea ĩncepu să ĩi alerge. Cu ochii la un fir de iarbă de abia născut(ce avea să moară ĩn curând, cât de ilar!) ĩși aminti scena ultimului ei sacrilegiu: era ĩnceput de toamnă, dar afară caldura verii inca ĩși mai făcea de cap, se plimba prin fața casei nr.18, când privind la stejarul imens din fața acesteia, când ocolind cu globurile oculare o primă frunză decăzută din splendoarea ei. Și atunci ĩl ĩntâlnise. Avea ochii negri, mâinile aspre, ĩnălțimea lui complexa orice băiat, era puternic la trup și cu un glas ferm și hotărât care zdruncina liniștea când ĩncepea să răsune. Ĩi clipise la un curs de literatură și imediat se trezise cu el pe cap. Fericită, ĩși aștepta prada să facă primul pas. După ĩndelungi plimbări și râsete, o luase de mână, iar ea se fâstâcise ca un copil, ascunzându-și sclipirile diabolice din ochi și acceptând sărutarea lui fierbinte. Buzele ĩi rămăseseră reci ĩn ĩncleștare, dar unghiile ascuțite de la mâna dreaptă tăiau pielea mâinii stângi; ĩn felul ăsta se pedepsea. Merita sacrificiul oricum. O lună mai târziu el ĩi marturisi, cu lacrimi de bucurie, cât de mult o iubește. Iar ea, zâmbind spasmodic smulse din ochii lui picături de sânge, când ĩi spuse: “eu nu te-am iubit niciodată”. Bietul băiat o iubea cu toată ființa lui, ar fi vrut să o ceară in căsătorie, imediat ce ea i-ar fi confirmat iubirea. Inelul ĩl mai avea ĩnca ĩn palmă, dar il strânsese atât de tare ĩncât marginea lui tăioasă ĩi străpunsese pielea adânc. Acum Alina zâmbea la amintirea acelei scurte imagini de câștig. Era un trofeu nou, avut după multe strădunință. Cât a mai râs ĩn ziua aia când și-a adus aminte de plânsul disperat al băiatului cu ochi negrii. “Cum să poți să plângi ĩn halul ăsta? Cum să “iubești” atât de mult ĩncât să uiți că ești ditamai bărbatul și să te pierzi ĩn fața unei fete?” Se distrase de minune toată săptămâna, dar și mai târziu când se ĩntâlnea cu el la cursuri și ĩl ucidea cu privirile respingătoare. Se simțea o regină ce-și ucide supușii din plăcere. Și ĩi plăcea la nebunie!
Tresări. Lângă ea se așezase Cosmin.
- Ce cauți aici?
- Cum adică ce caut aici? ĩi zâmbi el. E parcul tau?
- Vroiam sa spun: Ce cauți pe bancă lângă mine?
- Asta e o altă problemă. Pe față ĩi apăru un zâmbet larg. Să zicem ca am avut impresia că te cunosc.
- Serios? Și ochii ei verzi ĩi sclipiră. Aștepta o tresărire din parte lui Cosmin, dar acest lucru nu se ĩntâmplă. Cutremurată, mai ĩncercă ceva: Mulțumesc de ajutor aseară, dar nu mai am nevoie de tine acum, și se strâmbă la el, scoțându-i limba. Și totusi el ĩi răspunse calm:
- Nu mai scoate limbuța aia la mine că o să rămâi cu ea atârnată.
Izbucniră amândoi ĩn râs.
Seara se lăsa adementitoare, clipele treceau zbuciumând temporalitatea, de care Alina ĩncepuse să se depărteze prin discuția prelungită dintre ea și Cosmin.
- Cred că ar trebui să plecăm acasă, e deja târziu, ĩi spuse ea la un moment dat.
- Da, evident. E normal să ĩți fie frică să rămâi cu un necunoscut ĩn parc seara. Cine știe ce ĩți poate face.
- Ei, asta era acum, ce să zic. Normal că nu te cunosc deloc(avea, totuși, impresia că ĩl știe de mult timp, după discuția trecută), dar problema nu e că mi-ar fi frică de tine, ci de mine și somnul meu care dacă nu ĩl primesc ĩmi transformă trupul.
Se ĩndreptară spre casă cu pași rari, parcă ar fi vrut să nu mai ajungă niciodată, glumind și râzând. De la fereastra casei cu nr. 18 pe lângă care trecuseră, doi ochi negrii ĩi priviră…
Ajunsă ĩn casa cu miros de mosc și liliac uscat, Alina se dezbrăcă și intră sub duș. Apa ĩi curgea pe trup, unduindu-se pe talie și apoi scurgându-se pe coapsele pline. Cu un săpun albastru, ĩn mirosuri marine, ĩși curăța pielea, frecându-i suplețea. Ĩn timp ce dansul mâinilor ĩi relaxau simțurile, un glas de femeie, un țipăt, trezi casa din tăcerea ei mistică. Alina crezu că e de prin vecini, vreo femeie nervoasă, dar, după un al doilea țipăt, ĩși dădu seama clar că venea din camera ei. Opri curgea apei și ascultă cu atenție, dar nici măcar un suspin nu se mai auzea. Necrezând ĩn fantome sau alte forme legendare, ĩși continuă dușul, gândind că mintea ei prea obosită se joacă. Avea tot dreptul. Dar imediat glasul se desprinse iar din camera ei și se apropie de ușa băii. Alina ieși, ĩnvelită ĩntr-un prosop, aprinse lumina pe holul imens, decorat cu două candelabre din sticlă și intră apoi ĩn camera sa. Aici, aceeași liniște, nici urmă de vreo ființă, ĩn afară de plantele decorative ce răsuflau oxigenul cuminți. Stinse lumina pe hol și lăsă prosopul să alunece și ĩntunericul să o surprindă ĩn goliciunea ei. Se ĩntinse pe pat(dormea goală), dar pielea ei nu mai ĩntâlni așternutul fin pe care ĩl știa atât de bine, ci se zgârie ĩn ceva aspru. Speriată, arunca plapuma la o parte. Pe patul ei erau sute de petale de trandafir uscate și negre….


Sfârșitul celei de-a doua părți.





Ĩn fața nucului din centrul parcului, Cosmin stă și se gândește la proaspăta cucerire și la mult așteptatele lacrimi ce vor urma să curgă. Ĩși amintește foarte bine când o cunoscuse pe Livia, ĩntr-un club, “la o cafea”, cum se spunea. Era seară liniștită, destul de frig și bătea vântul, frunzele ĩși făceau de cap, zburând aiurea, ĩn nici o direcție fixă, șoptind la urechea fiecărui trecător cuvinte magice…
Cosmin era un bun dansator, dar asta nu o spunea niciodată, o arăta decât ĩn momentul ĩn care era pus ĩn fața faptlui. Acum se afla ĩn zgomotul asurzitor al muzicii latino, stătea pe unul din acele scaune ĩnalte, negre, din fața barului. Era puțin cam obosit de examenul pe care tocmai ĩl dăduse ĩn ziua aceea. Asculta muzica asurzitoare care-i penetra simțurile și ĩi făcea inima să tresară…ciudat, oricât de rece ar fi fost, muzica ĩntotdeauna ĩl făcea sa simtă. Ce anume să simtă nici el nu știa…poate ceva ascuns, căutat de mult ĩn inconștient. Când, la un moment dat, o rochiță galbenă, nici prea scurtă, dar generoasă, căci picioarele se arătau limpezi pe sub ea, ĩși făcu apariția ĩn fața ochilor săi. Și, ca prin minune, fata ce o purta ĩncepu să se miște ĩn ritmul muzicii, unduindu-și cu grație trupul, bazinul i se rotea amețitor, mâinile se mângâiau una pe alta sau atingeau suav trupul. Ĩmpins ca o mașină care ĩși știa drumul, planul mersurului, se ĩndreptă spre ea și, fără pic de frică sau rușine, o apucă de mijloc și o intoarse cu fața către el, iar apoi o ĩntrebă din ochi dacă ĩi permite un dans. Și cum clipirea ei zâmbăreață ĩși dădu acceptul, ĩi cuprinse mai adânc și mai fierbinte trupul și o ĩnvârti ĩn dansul muzicii; și apoi de mâini, o piruetă a ei, o lăsare pe spate, și iar unduiri de trup. Se lipi apoi de ea și, cu ochii ĩnchiși ĩi adulmecă părul. Mirosea a șampon. Ĩi luă piciorul drept și ĩl aruncă după mijlocul lui și așa se aplecă peste ea, apoi, brusc, o ĩnvârti ca prima dată. Și tot așa... Seara o duse la el acasă.
Trezit din amintirile sale de un câine ce ĩncepuse să latre la luna plină, se ridică de pe bancă și plecă spre casă unde, schimbat, ĩși pregăti un sandwich și ĩși turnă un pahar de șampanie. Sărbătorea ceva? Nu; era pur și simplu băutura lui preferată ĩnainte de culcare. Apoi auzi un zgomot..un țipăt de femeie care parcă era violată, dar care, supusă sacrilegiului, acum ĩl accepta. Se duse si se uită pe fereastră. Liniștea mormântală cuprindea orașul ca de fiecare dată; nimic nou, poate doar o tristețe inexplicabilă care domnea peste aerul stins. Ĩși continuă “cina”, dar același glas de femeie ĩl ĩntrerupse din reflexul extins al mâncatului. De data aceasta se ridică și porni spre camera lui, căci auzise acum clar că de acolo pornise glasul. Se gândea că poate e vreo fată ce se joacă și ĩl așteaptă ĩn pat, deși nu invitase pe nimeni la el… Ajuns ĩn camera respecrivă deschise lumina și pătura, din umflată cum era(de parca ar fi fost cineva sub ea se lăsă frumos, cuminte, pe pat, deranjată,deși el o asezase de dimineață. Ĩși grăbi pașii, puțin speriat,și aruncă pătura cu pricina, iar sub ea descoperi sute de petale de trandafir uscate, negre…


Sfârșitul celei de-a treia parți




Crematoriul de lângă parc ĩși ducea aceeași sarcină infinită și diavolească de a arde cadavrele; iar lângă el luna albă, plină și frumoasă, amețea cerul prin prezența ei atrăgătoare și ĩl provoca. Copacii ĩncepuseră să devină din ce ĩn ce mai goi, cu fiecare atingere a vântului, cu fiecare amețeală a trecerii timpului. Mijlocul unei petale se frânse și, ĩn coborârea ei diavolească, atinse umărul unui copac ĩmbătrânit. Moarte instalată ĩn parc.
Alina era trezită, ca de obicei, dimineața devreme și acum citea o carte cu aceleași coperți roșii și scris auriu, un alt volum. Rochița roșie de mătase ĩi descoperea picioarele, părul strâns ĩn coc ĩi dădeau o ĩnfățișare de femeie atrăgătoare. Curățase patul de petalele veștejite de trandafir și le arsese. Ceva mistic se petrecea ĩn casa ei, dar niciodată nu crezuse ĩn spirite sau alte fenomene ale paranormalului. Touși, acum ĩși dădea bine seamă că ĩn camera ei, un suflet dorea să ĩi spună ceva, să o atenționeze sau să o ĩnvețe ceva. Mirosul petalelor ĩi penetraseră simțurile, aroma lor de cadavru ĩn descompunere era ciudată. Parcă ar fi fost făurite din carne și, incinerate, și-ar fi dat duhul arse de puterea mistuitoare a focului de candelă…
Sună telefonul și cartea cu scris auriu și coperți roșii se lăsă singură pe pat, deshisă și așezată invers, pentru a nu pierde șirul epic și pagina. Pe vârfuri alergă până ĩn hol de unde ridică receptorul.
- Alo?
- Alo, ce mai faci?
- Bine fac, dar cu cine vorbesc?
- Sunt Cosmin, nu știu dacă mă mai ții minte, ți-am găsit inelul, remember?
- Ah, da, tu… și lăsă un oftat să i se prelingă printre buze.
- Da, eu. Te deranjează că te-am sunat? Scuză-mă, cartea de telefoane e de vină.
- Da, nu-i nimic, dar vocea ei tristă tremura.
- Vroiam să știu dacă vrei să ieși cu mine azi prin parc sau pe unde vrei tu.
- Nu știu ce sa spun…
- O să fie plăcut. Ĩți cumpăr ciocolată.(de unde știa că ĩi place ciocolata că ea nu-i spusese?) și batoane de scorțișoară(asta era culmea, știa și de scorțișoară!)
- De unde ști tu..nevermind, nu vreau să știu.
- Ba vrei, poate că ăsta e și motivul pentru care vreau să ne ĩntâlnim. Știu atât de multe despre tine pentru că te cunosc atât de bine!
- Cosmin, ai ĩnnebunit sau ĩți bați joc de mine?
- Scuză-mă, nu am vrut să fiu nepoliticos, dar mă gândeam că vrei să știi că aseară am găsit petale negre de trandafir pe pat care erau uscate și un țipăt de femeie m-a chemat să ĩmi spuna povestea ta….
- POFTIM? Da, deja lucrurile luau o ĩntorsătură ciudată. Asta nu mai avea de unde să o știe, petalele de trandafir...oare el i le pusese acolo? Dar ar fi fost imposibil. Ĩi răspunse deci:
- Da, bine, mi-ai captat atenția, ne ĩntâlnim. Ĩn seara asta, sub nuc. Când soarele va trece de linia orizontului. Să nu ĩntârzii. De abia aștept să aud povestea…
- Bine, Alina. Sub nuc.
Și ĩnchise telefonul. Trecu prin dreptul imensului candelabru și d el se desprinse o bucată de sticlă, cu formă ciudată. O ridică și ĩl privi. Nu părea să lipsească nimic din structura luminătoruluo. Și totuși bucata era destul de mare. Interesant este că nu ĩși mai bătu capul cu ea și o aruncă ĩntr-un colț, dar imediat ce intră ĩn cameră, auzi un zgomot asurzitor de sticlă spartă. Candelabrul se zgâlțâise și căzuse cu totul din tavan, iar minunata sa sticlă era acum bucăți. Alina ținea mult la el, dar acum nu făcu altceva decât să sune la curățătorie și să cheme pe cineva să ĩi strângă resturile de pe hol. Apoi ĩși luă haina de piele roșie și ieși.
Parcul era liniștit ca ĩntotdeauna, cu arțăgosul crematoriu lângă el, nimic schimbat. Liniștea cuprindea așternutul cerului și ĩl ĩnvăluia cu strâmtoarea sa placidă. După câțva pași, Alina se opri căci ĩntâlnise nucul. Parca nu mai era la locul său, ci deasupra băncii de pe care se cojea vopseaua. Se așeză. Un gând ĩi trecu prin cap:”Dacă nu o să vină?” Dar imediat el se pierdu, căci o ĩncredere neĩntâlnită până atunci ĩși făcu lăcaș ĩn pieptul și mintea ei. După cinci minute apăru și Cosmin.
- Uau, ai venit mai devreme, ĩi spuse el ĩn loc de salut.
- Da? Nici nu am observat( nu mințea)
- Să ne așezăm.(ĩn excesul ei de zel se ridicase la vederea băiatului).
- Da, imediat. Ciudat, corpul ei se purta ca o mașină. Și Cosmin observase asta.
- Să ĩți povestesc.
- Da… dar entuziasmul de la telefon i se pierduse. Spune.
- Aseară când am ajuns acasă mi-am pregătit gustarea și șampania(pe care o beau ĩnainte de culcare tot timpul) și, ĩn timp ce savuram sandwichul, am auzit un țipăt de femeie( o observă pe Alina care, ĩn timp ce el vorbea, se ĩntuneca din ce ĩn ce mai mult ĩn ochi). M-am ridicat să văd ce e și, ciudat, al doilea țipăt m-a cutremurat căci venea din camera mea. Am mers acolo și când am aprins lumina, te rog sa nu râzi (Alina nu râdea de loc), cuvertura s-a lasat pe pat, căci fusese umflata, ca si cum cineva fusese sub ea și apoi ieșise repede de acolo. Și apoi un alt țipăt, mai puternic; m-am apropiat și am ĩndepartat cuvertura de pe pat, iar sub ea erau sute de petale…
- Negre și uscate.
- Da, ți-am zis la telefon, vad ca ai memorie, și zâmbi.
- Da, și pentru că le-am văzut și eu. Dar cuvintele astea nu se mai auziră. Le nascuse in gând.
- Anyway…să ĩți povestesc. Am ĩnceput să ĩmi curăț patul de petale și, când să iau ultima petală, de pe partea cealalta o femeie s-a ridicat și mi-a spus să nu arunc petalele, ci să le ard că așa a facut și ea. Ceea ce nu am inteles la ĩnceput, bineĩnțeles. Dar apoi, mi-a spus ceva care mi-a adus aminte de tine. Seara, când am făcut noi dragoste, nu ma ĩntrerupe, mi-ai spus ceva la ureche ca să nu te uit, dar eu am uitat si totul s-a sfârșit, nu știu cum... Mi-ai spus că luna nu se naște, ci e Dumnezeul cerului, așa cum nici noi nun e naștem, ci suntem unul pentru altul jumătate de androgin.
O străfulgerare, nucul plesni, Alina ĩncepu să plângă. Ploia torențiala cadea pe lângă ei, fără ca măcar sa ĩi atingă. Cosmin o luă ĩn brațe și ĩi sărută pleoapele ude.
- Iartă-mă, Alina, că am uitat cuvintele. Niciodata nu le voi mai pierde. Lasă-ma să te am, să te iubesc asa cum te-am iubit și până atunci.
- Dar ĩți spusesem să nu mă parăsești, chiar dacă suntem cerești, după ce facem dragoste. - Iartă-mă…
Iar sărutul lor contopi iubirea perfectă, a unui cuplu androginic.



Sfârșitul celei de-a parta părți




EPILOG


Iubirea lor se va camufla odata cu trecerea timpului; ĩn crematoriul de lângă parc ale lor corpuri ĩmbrățișate vor arde de vii. Căci așa doresc ei să ĩși pocăiască păcatele. Sărutul buzelor descarnate va fi amăgitor, simțurile se vor atrofia, nimic nu va mai fi, decât cenușă și fum, amor dezlănțuit și apoi tăcere.
Pe banca de sub nuc, de pe care vopseaua se ia, același copil slab, cu mâini ĩnvinețite, ĩnvârte același măr, acum mai bătătorit, uitându-se la el cu ochi ĩnfometați. Apoi aude un țipăt de femeie. E cu pielea alba, dar noroiul i-a murdărit-o, are doar o cămașă pe ea, prin care i se văd sfârcurile sânilor ĩnghețați(oare mai poate să alapteze după atâta frig?); plânge și cere de mâncare pentru copilul ei din burtă. Se ridică de pe bancă, o priveste atent și ĩi oferă mărul lui.
Dupa trei secunde el ĩși dă suflarea ĩn brațele femeii și aceasta ĩl duce ĩn impărăția Raiului.




august 2003

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!