O voi întîlni oare pe Maga? De-atîtea ori fusese de-ajuns să mă apropii, venind pe rue de Seine, de arcada ce dă spre Quai de Conti, pentru ca, îndată ce lumina de culoarea scrumului și a măslinei care plutește peste fluviu îmi îngăduia să deslușesc contururile, să-i și văd silueta zveltă profilîndu-se pe Pont des Arts, uneori plimbîndu-se de la un capăt la celălalt al podului, alteori sprijinită de balustrada de fier, aplecată deasupra apei. Și era atît de firesc să trec strada, să urc treptele podului, să o apuc pe mijlocul său subțire și să ajung lîngă Maga, iar ea zîmbea deloc surprinsă, convinsă, ca și mine, că o întîlnire întîmplătoare era lucrul cel mai puțin întîmplător în viețile noastre și că oamenii care-și dau întîlniri exacte sînt dintre aceia care au nevoie de hîrtie liniată pentru a-și scrie sau care apasă tubul cu pastă de dinți numai din partea de jos.
Acum însă nu cred să mai fie pe pod. Chipu-i gingaș cu piele străvezie s-o fi ivind pe sub portalurile vechi de prin ghetoul Marais, o fi stînd la taifas cu vreo vînzătoare de cartofi prăjiți sau o fi mîncînd un crenvurșt fierbinte pe Boulevard de Sebastopol. Am urcat totuși pe pod, iar Maga nu era. Maga nu-mi ieșea acum în cale și, cu toate că știam amîndoi unde locuia celălalt, fiecare ungher din camerele noastre de studenți improvizați la Paris, fiecare ilustrată ce deschidea o ferestruică Braque sau Ghirlandaio sau Max Ernst încadrată în rama-i ieftină pe tapetul țipător, nu ne-am fi căutat acasă. Preferam să ne întîlnim pe pod, pe terasa unei cafenele sau ghemuiți lîngă vreo pisică de prin orice curte din Cartierul Latin. Umblam fără să ne căutăm, dar știind că umblam ca să ne găsim. Oh, Maga, fiecare femeie care-ți seamănă era parcă învelită de o liniște asurzitoare, o pauză tăioasă și cristalină ce se năruia pînă la urmă jalnic, ca o umbrelă udă închizîndu-se. Și fiindcă veni vorba de umbrelă, poate că-ți mai aduci aminte, Maga, de umbrela aceea veche pe care-am aruncat-o într-o rîpă din parcul Montsouris, într-un asfințit înghețat de martie. Am aruncat-o fiindcă o găsiseși în Place de la Concorde, era cam ruptă și-ai mai folosit-o încă multă vreme, mai cu seamă ca s-o înfigi în coastele celor din metrou și de prin autobuze, veșnic stîngace și distrată, cu gîndul aiurea sau la micul desen pe care-l alcătuiau două muște pe plafonul vagonului, iar în seara aceea s-a dezlănțuit o aversă și tu ai vrut să-ți deschizi mîndră umbrela cînd dădeam să intrăm în parc, și în mînă ți s-a iscat un prăpăd de fulgere reci și nori negri, zdrențe de pînză sfîșiată cădeau printre sclipiri de spițe frînte, iar noi rîdeam ca nebunii pe cînd ploaia ne uda pînă la piele, gîndindu-ne că o umbrelă părăsită într-o piață se cuvenea să moară demn într-un parc, că nu putea intra în ciclul înjositor al lăzii de gunoi sau al rigolei; atunci eu am strîns-o cum am putut mai bine, am dus-o amîndoi sus, pe colina din parc, lîngă podețul peste calea ferată, și de acolo am aruncat-o, opintindu-mă din răsputeri, în străfundul rîpei cu iarbă umedă, în timp ce tu slobozeai un strigăt în care mi s-a părut că recunosc un fel de blestem de walkirie. Și pe fundul rîpei se cufundă ca un vas pe care-l înghit apele verzi, apele verzi și tumultuoase, la mer qui est plus félonesse en été qu’en hiver, valul perfid, Maga, așa cum le-am tot înșirat îndelung, îndrăgostiți de Joinville și de parc, îmbrățișați și aidoma unor copaci uzi sau unor actori de cinema dintr-un film maghiar mizerabil. Și a rămas acolo, într ierburi, măruntă și neagră, ca o insectă strivită cu piciorul. Și nu se mișca, nici unul din resorturile ei nu se mai acorda ca înainte. Gata. Oh, Maga, și ce triști mai eram!
Ce căutam eu pe Pont des Arts? Mi se pare că în joia aceea de decembrie aveam de gînd să trec pe malul drept și să beau niște vin în cafeneaua micuță de pe rue des Lombards unde mama Léonie îmi ghicește în palmă, văzînd tot felul de călătorii și surprize. Nu te-am dus niciodată acolo ca să-ți citească madame Léonie în palmă, poate că mi-a fost frică să nu deslușească cine știe ce adevăr despre mine, căci întotdeauna ai fost o oglindă teribilă, o cumplită mașină de repetiții, și ceea ce noi am numit dragoste n-a fost, poate, nimic altceva decît atît, eu stînd în picioare în fața ta, cu o floare galbenă în mînă, și tu ținînd două lumînări verzi, iar timpul ne sufla pe chip o ploaie molcomă de renunțări și despărțiri și bilete de metrou. Așa că nu te-am dus niciodată la madame Léonie, Maga; și știu, mi-au spus-o chiar tu, că nu-ți plăcea să te văd intrînd în mica librărie de pe rue de Verneuil, unde un bătrîn gîrbovit face mii de fișe și știe tot ce se poate ști în materie de istoriografie. Te duceai acolo să te joci cu pisica, și bătrînul te lăsa să intri și nu-ți punea nici o întrebare, mulțumit că din cînd în cînd îi dădeai cîte o carte de pe rafturile de sus. Și te încălzeai la soba lui cu burlan mare, negru și nu-ți plăcea să aflu că te duci să stai acolo lîngă sobă. Dar toate acestea trebuiau spuse la vremea lor, numai că-i tare greu să precizezi cînd vine vremea aceea, și chiar și acum, cînd stau cu coatele pe balustrada podului și mă uit cum trece un șlep de culoare bordo, minunat ca un cărăbuș uriaș și strălucind de curățenie, unde o femeie cu șorț alb întinde rufe pe o sîrmă la prora, și privesc ferestruicile vopsite în verde, cu perdeluțe gen Hänsel și Gretel, chiar și acum,Maga, mă întreb dacă tot ocolul ăsta are vreun rost, căci pentru a ajunge pe rue des Lombards ar fi fost mai bine să traversez Pont Saint Michel și Pont au Change. Dar dac-ai fi fost astă-seară aici, ca în alte rînduri, aș fi știut că ocolul a avut rost, pe cînd așa îmi sporesc eșecul numindu-l ocol. Prin urmare, după ce aveam să-mi ridic gulerul canadienei, trebuia să-mi văd de drum pe chei, pînă în zona marilor magazine care se termină la Chatelet, să trec pe sub umbra violet a turnului Saint Jacques și s-o iau în sus spre strada mea, cu gîndul la faptul că nu te-am găsit și la madame Léonie.
Știu că într-o bună zi am sosit la Paris, știu că o vreme am trăit din bani de împrumut, făcînd ce făceau și alții. Știu că ieșeai dintr-o cafenea de pe rue de Cherche-Midi și că am intrat în vorbă. În seara aceea toate au mers prost, fiindcă obiceiurile mele argentiniene îmi interziceau să trec necontenit de pe un trotuar pe altul ca să ma uit la toate fleacurile din vitrinele abia luminate de pe niște străzi de care nu-mi mai amintesc.M-am ținut atunci după tine fără nici un chef,socotindu-te înfumurată și prost-crescută, pînă cînd ai obosit să tot fii neobosită și am întrat amîndoi într-o cafenea de pe Boul’ Mich’ și, pe neașteptate, între două cornuri, mi-ai povestit o mare parte din viața ta.
Cum mi-aș fi putut închipui că ceea ce părea atît de evident a fi minciună era de fapt adevărul adevărat, un Figari cu violete de seară, cu chipuri livide, cu foame și lovituri pe la colțuri.Mai tîrziu te-am crezut,mai tîrziu au existat temeiuri,era madame Léonie care, privindu-mi mîna ce dormise pe sînii tăi, mi-a repetat aproape întocmai cuvintele spuse de tine.”Ea stă și suferă pe undeva.Întotdeauna a suferit. E foarte veselă, adoră galbenul, pasărea ei e mierla, ceasul ei-noaptea, podul ei-Pont des Arts.”(Un șlep de culoare bordo, Maga, de ce n-am plecat oare cu el cînd mai era încă timp?)
Și iată că abia ne cunoșteam și viața și începuse să urzească tot ce trebuie pentru a ne despărți. Cum nu știai să te prefaci, mi-am dat îndată seama că, pentru a te vedea așa cum voiam eu era nevoie să încep prin a închide ochii, și atunci se iveau mai întîi un fel de stele galbene(tresărind într-o peltea de catifea), apoi salturi roșii ale dispoziției și ale timpului, cufundarea lentă într-o lume Maga care însemna stîngăcia și confuzia, dar și ferigi cu semnătura păianjenului Klee, circul Miro, oglinzile de cenușă Viera da Silva, o lume în care te mișcai precum un cal de șah ce s-ar mișca precum un turn ce s-ar mișca precum un nebun. Și atunci în zilele acelea ne duceam pe la cine-cluburi să vdem filme mute pentru că eu, cu cultura mea, deh, iar tu, sărăcuța de tine,care nu pricepeai absolut nimic din stridența galbenă, convulsionată de pe vremea cînd nici nu te născuseși, această emulsie striată prin care alergau morții; dar pe neașteptate trecea pe-acolo Harold Lloyd și atunci te scuturai de apa visării și în cele din urmă te convingeai singură că totul a fost foarte bine, și dă-i cu Pabst, și dă-i cu Fritz Lang. Mă cam agasai uneori cu mania asta a perfecțiunii, cu pantofii tăi scîlciați, cu refuzul de a accepta acceptabilul. Mîncam hamburgeri la Carrefour de l’Odéon și mergeam cu bicicletele în Montparnasse, la orice hotel, în orice așternut. Alteori însă ne continuam drumul pînă la Porte d’Orléans, cunoșteam din ce în ce mai bine zona de terenuri virane ce se întindea dincolo de Boulevard Jourdan, unde cîteodată, la miezul nopții, se adunau cei din Clubul Șarpelui să stea de vorbă cu un prooroc orb, stimulant paradox! Lăsam bicicletele în stradă și o luam încetișor pe jos, oprindu-ne să privim cerul, fiindcă aceasta este una dintre puținele zone din Paris unde cerul este mai frumos decît pămîntul. Așezați pe o grămadă de gunoaie, fumam cîte-o țigară, și Maga îmi mîngîia părul sau îngîna melodii nicicînd inventate, melopei absurde întretăiate de suspine sau amintiri. Eu profitam ca să ma gîndesc la lucruri inutile, metodă pe care începusem s-o practic în urmă cu cîțiva ani într-un spital și care mi se părea tot mai rodnică și necesară.Printr-o sforțare uriașă, adunînd tot felul de imagini ajutătoare, gîndindu-mă la mirosuri și chipuri, izbuteam să scot din neant o pereche de pantofi maro pe care-i purtasem la Olivarria în 1940. aveau tocul de cauciuc, talpa foarte subțire, iar cînd ploua, apa răzbătea pînă la piele. Cu perechea asta de pantofi în mîna amintirii, restul venea de la sine: fața donei Manuela, bunăoară, sau a poetului Ernesto Morroni. Le goneam însă, fiindcă jocul consta în a recupera numai ceea ce era neînsemnat,banal, pieritor.Tremurînd că nu sînt în stare să-mi amintesc, ros de molia amînării, prostit de-atîta stăruință de parc-aș fi sărutat timpul, vedeam în cele din urmă lîngă pantofi o cutie de ceai Sol dăruită de mama la Buenos Aires. Și lingurița de ceai, lingură-cursă de șoareci, unde frunzulițele negre ardeau de vii în ceașca aburindă slobozind bulbuci șuierători. Convins că memoria păstrează tot și nu numai Albertinele și marile efemeride ale inimii și rinichilor, mă încăpățînam să reconstitui tot ce se afla pe masa mea de lucru din Floresta, chipul unei fete imposibil de ținut minte pe nume Gekrepten, numărul penițelor din penarul meu dintr-a cincea și, în cele din urmă, ajungea să tremur în așa hal, pradă disperării(fiindcă niciodată nu mi-am putut aduce aminte de penițele acelea, știu doar că le țineam în penar, într-o despărțitură anume, dar nu-mi amintesc cîte erau, nici nu pot preciza momentul în care rămăseseră doar două sau șase.), pînă cînd Maga, sărutîndu-mă și aruncîndu-mi în față fumul de țigară și suflarea ei caldă, mă lua iar în primire, și izbucneam amîndoi în rîs, și o porneam din nou printre mormanele de gunoaie în căutarea celor de la Club. Îmi dădusem seama încă de pe atunci că semnul meu este căutarea, emblema celor care o pornesc noaptea fără vreun țel anume, rațiunea distrugătorilor de busole.

(...)