In primavara aceea luminoasa, pe cind se iubeau, Ea scuturase – fara ca El sa stie – ramura plina de alb amarui a unui cires inflorit si o petala delicata alunecase ca din intimplare in plicul cu scrisoarea de dragoste. Petala se ofilise inainte de a atinge capatul lungului drum lasind in urma ei doar putin parfum crud de primavara care-l facuse sa zimbeasca ca de-o amintire blinda. Si nu stiuse ca fusese Ea.
In vara urmatoare, pe cind dorul o minase aproape – fara ca El sa stie – se ascunsese doar ca sa
trimita spre el chemarea dragostei in scoica aceea indelung incalzita in palme pe care o lasase sa se
rostogoleasca la picioarele lui. Pasii sovaitori lasind urme melancolice pe nisipul de linga mare se oprisera în fata cochiliei sidefii, mina lui ridicase de pe nisip scoica mai stralucitoare, mai vie si mai altfel decit toate, si surizind o aruncase in mare, apoi privise lung in urma ei cu ochii dusi ca dupa un gind tandru. Si nu stiuse ca fusese Ea.
In toamna trista care a urmat, dupa ce El o alungase, Ea il privea de dupa un copac – fara ca El sa stie – si sarutind frunza care, in cadere, i se oprise-n par, o asezase usor pe luciul lacului incretit de adierea blinda de Noiembrie suflind-o inspre El cu toata caldura inimii. El zimbise frunzei ostenite care-i poposise la picioare fara sa inteleaga de ce simtise in clipa aceea pornirea de a o ridica de jos si a o stringe la piept. Si nu stiuse ca fusese Ea.

In iarna aceea tirzie cind Ea nu va mai fi – fara ca El sa stie – din cer un fulg de argint si matase va ninge pe genele lui, iar El va zimbi picaturii de apa incarcate de curcubee fara sa stie de ce, desi surizind, ii va veni sa plinga. Si nu va sti niciodata ca fusese Ea.