Singurul lucru pe care îl mai simțeam era că mă îndrept inexorabil spre ceva necunoscut, dușman mie.
Pierise din mine toată iubirea pe care o avusesem pentru persoana aceea plină de lumini și de umbre, grija pentru viața pe care o avusesem, o viață care, până în momentul acela, însemnase aproape totul pentru mine, o viață ce se prăbușise deodată, fără să știu nici eu de ce.
Mergeam, aproape alergam pe stradă, fără să mă mai gândesc la mine, fără să mă mai gândesc la nimic, doar cu simțământul acela scârbos care lua proporții nemăsurate cu fiecare pas pe care îl făceam, pe strada aceea lungă, cu un sfârșit pe care din cauza întunericului nu îl vedeam. Uitasem tot ce se întâmplase. Dar se întâmplase ceva? Nu mai știam.
Ce știam și simțeam era doar că mă îndreptam spre ceva care, fiind un sfârșit, nu avea sfârșit.
Deodată am văzut lumină.
Dar nu, nu era decât un licurici. Sau un chibrit pe care poate îl aprinsesem chiar eu, încercând să străpung întunericul ce mă înconjura; poate că prin lumină mă străduiam să alung acel simțământ care mă cuprinsese cu totul, în afară de inimă, dar pornind de acolo. Iar inima mea era de piatră. Era pentru prima oară că înțelegeam aceasta.
Nu știam ce era sentimentul acela, dar îmi cuprinsese capul, mâinile, picioarele - de aceea aproape nu mai puteam merge, de aceea, acum îmi dădeam seama, de-abia putusem să aprind chibritul, pe care, având capul greu, îl luasem drept licurici.
Nu-mi dădeam seama ce se petrecuse, dar am început să urlu și-am strigat: Ajutor!
M-am trezit.