Îmi aduc vag aminte, că a fost o vreme când mă deplasam pe deasupra, stăpânit de dispreț pentru toată această colcăială vegetală. „Ridică macheta — taie — un pas..." Din cabina elicopterului, întreaga junglă părea apa tulbure a unui lac încrețit de valuri ușoare. „Niciodată să nu încerci să afli ce se ascunde în adâncurile sale!", spusese odată Jeremy, unde e acum Jeremy?, păi vezi, ăsta-i șpilul, Jeremy nu mai e, nici măcar scheletul său nu mai există, oasele i-au fost roase de fiare, să nu mai vorbim de țesuturi, mă întreb: „oare ce, sau cine, i-a mâncat ochii?". I-a mâncat?! Păi, sigur, aici orice se asimilează, se devorează, până la urmă totul ajunge vegetație. Jeremy, ochii tăi verzi mă privesc încrustați în frunzele arborilor și mâinile tale-liane le tai cu macheta.„Ridică — taie — un pas — ridică — taie — un pas..."Undeva, prin apropiere, o fiară urlă sinistru, jungla e plină de foșnete, trosnituri înfundate, fluierături, miresme putrede și umezeală, mai ales umezeală. De pretutindeni și din orice ies aburi subțiri ca niște fuioare, pierzându-se printre frunzele ciudate ale arborilor. Asta când nu plouă, ceea ce însă se întâmplă foarte des și, caracteristic acestor meleaguri blestemate, absolut imprevizibil. Atunci nu mai ies aburi, totul e înecat de potop, dacă nu ai un adăpost trebuie să-ți protejezi nasul, altfel nu poți respira. Hei, Jeremy, iarăși plouă! Spune-mi, ai murit ca să te scurgi din ceruri peste mine? Ridic macheta și lovesc orbește, un pas, ploaia nu-mi dă voie să țin ochii deschiși, dar, de fapt, știu că nu merg niciunde, n-ar avea nici un rost, până la Bază sunt numai 3.500 kilometri, o viață de om care merge. „O viață de om?, ești naiv, o mie de vieți poate, și nici atunci nu e sigur!" În fond, ce e Baza? Un adăpost subteran, în mijlocul unui câmp încercuit de trunchiuri amenințătoare. La început, nu fusese nici măcar atât, exista o simplă clădire cu un etaj, construită din bușteni și fibre de sticlă, asta până într-o noapte când, din cauza unei foarte mici erori de pilotaj, cursa trimestrială era sa ni se așeze în cap, și atunci ne-am îngropat în pământ. Prin deschizăturile înguste ale buncărelor se văd copacii, o armată sumbră, niciodată înfrântă până la capăt. Cum aș spera să nimeresc această mică insulă pe întinsul imensului ocean al junglei?! Nu mă pot orienta decât după busolă, iar polii magnetici ai acestei blestemate planete se mută cu câteva grade la fiecare trei zile, fără a urma vreo regulă aparentă. Am certitudinea că dacă totuși aș conteni căutarea și m-aș opri, trupul meu s-ar acoperi de mucegai și mușchi în umezeala atotstăpânitoare.* * *„Ridică — taie — un pas..."Deodată parcă trunchiurile se înclină să mă strivească și pierd verticala. Cad în genunchi și universul întreg se rotește, îmi revin cu greu. Nu e de la foame... sunt sigur că nu. Ieri am prins un animal ciudat, cu trei picioare, și i-am retezat capul cu macheta. L-am mâncat crud, aici nu am cu ce și, din cauza umezelii, oricum, un foc ar fi aproape imposibil de stârnit și întreținut. Avea sângele albăstrui-verzui, dar, de foame, am lăsat scârba la o parte și l-am ronțăit complet. Aș putea spune chiar că mi-a plăcut. Ah, dacă atunci când motoarele s-au oprit brusc și comanda s-a blocat aș fi avut prezenta de spirit să-mi vâr pistolul cu ultrasunete în buzunarul combinezonului... M-am bazat numai pe trusa universală de supraviețuire, fir-aș de trei ori... Trebuia să-mi imaginez că era descompletată... Of, Jeremy, mi-e capul greu, sunt amețit și-mi vâjâie urechile, mai e puțin și poate ne vom întâlni...* * *De trei zile nu am pus nimic în gură. Combinezonul nu are glugă și, după ce m-a plouat de cinci ori într-un singur ceas, pornind parcă de la rădăcina părului ud, au început să mi se lase în trup frisoane prelungite. Am avut ghinion, n-am reușit să răpun nici o vietate cu macheta și acum mi-e teamă că nu mai am puterea s-o fac. Cred că am și febră, ieri am zăcut aproape o oră într-un soi de leșin. Am impresia că nici nu mai văd prea bine, sau aburul tâșnind de pretutindeni s-a făcut mai dens? Naiba s-o ia de busolă! Singurul drum e spre tine, Jeremy...* * *În colibă nu plouă și e suficient de uscat pentru ca două vreascuri să ardă. Șeful tribului Aneza vorbește un dialect pe care îl înțeleg foarte greu. Îi privesc trupul bine legat, bătând în albăstrui metalic. Umerii lui sunt aproape umani. Spune că Ultimul Vraci știa de accidentul nostru. Nu înțeleg de ce i se spune „Ultimul Vraci", am impresia că, mai degrabă, traduc eu greșit, și nu pricep, de asemenea, de unde știa de prăbușirea elicopterului. Am mers după busolă, e adevărat, totuși, chiar abătându-mă de la direcție, nu se putea să mă fi învârtit în cerc. În treizeci de zile făcusem măcar vreo 200 de kilometri. Șeful Aneza explică, gesticulează, nu înțeleg decât un cuvânt din zece, dacă nu cumva mă înșel și în această privință; e uscat și stau pe un pat moale de ierburi. Capul îmi vâjâie și coliba se rotește ușor cu mine, îmi vine să râd și să-i spun: „Nu te mai osteni, mâine trebuie să plec, am întâlnire cu un prieten, îl cheană Jeremy". N-am însă habar cum s-ar putea spune toate astea în dialectul Aneza. Murmur stins doar „Jeremy..." și adorm.* * *Iartă-mă, prietene, nu înțeleg de ce întârzie întrevederea noastră, dar tu știi că ea avea loc în curând. Șeful continuă să-mi vorbească. În timpul somnului l-am auzit pronunțând descântece sau rugăciuni. Mi s-a părut că disting ceva despre o floare. Cred că individul începe să-și piardă răbdarea. Gesticulează, mă zgâlțâie și țipă, ca și cum astfel l-aș putea înțelege mai bine.— Leacul, leacul!, pronunță și cred că nu interpretez greșit cuvântul. Deodată pune mâna pe macheta mea și o ridică deasupra capului. Într-o clipă, o văd coborând și retezându-mi gâtul. „Da, amice, ai dreptate, ăsta e singurul leac!", îmi spun și zâmbesc. Dar nu face altceva decât să-mi taie o bucată din combinezon, dezgolindu-mi umărul, îmi arată niște pete albăstrui ce-mi pigmentează epiderma. Spune răspicat:— Legeea!Să fie oare o boală pe care o cunoaște?! Două tipuri de ființe atât de diferite ca structură să poată prezenta aceleași simptome?!* * *A mai trecut o săptămână, Jeremy, și încă n-am murit. Ultimul Vraci mi-a dat niște fierturi. Le-am înghițit și parcă m-am simțit mai bine. Șeful Aneza a profitat de ocazie, întețindu-și eforturile de a se face înțeles. Am reușit să pricep fără dubii că starea mea de revenire e provizorie, după care urmează tot ceea ce știi. Mi-a mimat asta arătând insistent spre mine și apoi așezându-se jos și rămânând nemișcat. Pe urmă, a continuat cu un recital de pantomimă și desene pe scoarță albă de copac. E așa de ciudat ce mi-a spus... Boala mea se numește „Legeea" și nu se vindecă altfel decât iubind floarea cu același nume. Am crezut că e vorba de o confuzie, poate trebuie fiartă sau ceva de genul ăsta, dar nu, mi-a mimat insistent niște ritualuri de-ale băștinașilor, pe care le cunosc într-o oarecare măsură. Să nu te gândești la prostii, Jeremy, floarea trebuie iubită așa... cu gândul. Și trebuie să stai în preajma ei. Dacă am reținut bine, floarea trăiește și în junglă, dar atunci nu e bună, nu vindecă, când însă se apropie la mai puțin de o bătaie de săgeată de un sat, ei spun că ea are nevoie să fie iubită, și dacă poți face asta, dacă reușești să o convingi de dragostea ta, atunci îți cedează forța vitală, ca un gest de supremă dăruire. Ce prostii frumoase, Jeremy, nu-i așa?! Să poți iubi o floare ca pe o mireasă. Îți poți imagina?) Oricum, un tratament ca ăsta ar trebui să-l cunoască și doctorul nostru, naiba să-l ia, de ce stă la Bază, în loc să fie aici, lângă mine, să mă ajute? Poate băștinașii Aneza sunt capabili, mă gândesc că pe această planetă abundența vegetației creează alte relații între floră și faună, dar eu nu cred că sunt în stare de așa ceva. Și chiar dac-aș face-o, eu nu sunt un Aneza. De ce m-ar iubi atunci floarea Legeea?* * *Să nu te superi, Jeremy, m-am lăsat convins... Să știi, nu cred absolut deloc în chestia cu floarea, dar dacă există o infimă șansă ca ea să fie adevărată, mă simt dator să încerc... Trebuie, Jeremy, acasă, la noi, m-am obișnuit să consider viața ca pe ceva mult prea prețios. Șeful m-a condus într-un loc așa cum nu-mi închipuiam că există în junglă, o zonă pătrată, cu latura de vreo zece metri, fără urmă de arbori, tufișuri, liane sau ierburi. Pe jos se așterne un soi de nisip alb, foarte fin. Pare o discontinuitate vegetală naturală, singura de acest fel pe care am întâlnit-o. Ar putea fi observată dintr-un elicopter zburând la joasă înălțime. Centrată perfect la intersecția diagonalelor pătratului, se află o floare plăpândă — Legeea, îmi spun și îngenunchez s-o examinez curios. Aproape că nu e deloc frumoasă. Petalele violacee sunt arcuite într-un fel nepământean, iar culoarea albăstruie a frunzelor, completează impresia de străin, neapropiat și poate neapropiabil. Desfac petalele și privesc înăuntrul corolei. Mi se dezvăluie o cavitate caldă și intimă, o atmosferă mov. Undeva, adâncurile ei se continuă în întuneric, plantele de aici nu au stamine. Nu îndrăznesc să lărgesc fereastra mai mult, carnea vegetală este atât de puțin densă... Mă uit împrejur. Șeful Aneza a plecat. Mi-a promis că va trimite în fiecare zi pe cineva să-mi aducă de mâncare. Oftez. Floare mică și urâtă, cum aș putea face să te iubesc? Jeremy, te simt privindu-mă din spatele cerului galben, începe iarăși să plouă și prefer picăturile ce-mi udă umărul, acolo unde combinezonul a fost sfâșiat. Jeremy, de ce sunt lacrimile tale atât de sărate?* * *Stau culcat pe spate și privesc un soare străin. Undeva, la periferia vederii mele, floarea Legeea se apleacă deasupră-mi, antrenată de suflarea ușoară a unui vânt. Nu, așa nu se poate, e absurd! Sar în picioare și mă plimb agitat, cu mâinile la spate. O undă de amețeală vine pe neașteptate și mă trimite la pământ.Îmi revin cu greu. Cuprind una din frunzele moi ale florii în palmă și încep să o mângâi.— Ei, Legeea, — îngân — după cum vezi, am venit de foarte departe ca să fiu lângă tine. Diseară am să încerc să-ți arăt steaua mea, deși nu știu dacă de aici se poate vedea, din cauza copacilor, și nici nu-mi dau seama dacă tu ai ochi pentru a o zări. Oare chiar știi că mă aflu aici, lângă tine? Chiar auzi ce îți spun, înțelegi?Nemișcată, o floare străină, în mijlocul unei lumi dușmănoase.* * *Încerc să-mi înving inerția. În fond, nu-i vorba decât despre un joc de-a iubirea. Dacă m-aș strădui să-i atribui un alt înțeles, ar fi grotesc. Știu ce mi-ai spune, Jeremy, o floare e un simbol, poate semnifica multe lucruri frumoase, dar simbolurile nu sunt iubite. Tu te-ai fi însurat cu un simbol, Jeremy? Nu cred. Îți plăceau chestiile mișcătoare. Dacă ar fi fost să îndrăgesc o băștinașă, poate mi s-ar fi părut ceva mai rezonabil, deși sunt atât de diferite de noi încât...Când susții că iubești o floare, Jeremy, de fapt minți. O admiri, o dorești, o miroși, dar nu te poți atașa de ea mai mult decât de un obiect rar și fragil. Un câine, sau o pisică îți este infinit mai apropiat, pentru că face parte din regnul tău. Este prima oară când realizez depărtarea dintre faună și floră. Ai văzut pe cineva să scoată la plimbare sau să mângâie în fiecare zi o floare măcar pe jumătate cât ar face-o cu un câine? Am început să-mi pierd mințile, Jeremy, o clipă mi-am închipuit că m-aș întoarce acasă, la părinți, purtând împachetat sub braț un ghiveci. Intru, îmi îmbrățișez tatăl și mama, apoi, fără un cuvânt, desfac pachetul și mângâi floarea.— Legeea! aș face prezentările.— Drăguț din partea ta să ne aduci un asemenea dar de pe unde ai fost! ar spune, probabil, mama.— Nu e un dar, mamă! aș contrazice-o. Cadourile pentru voi sunt altele, o să vi le arăt mai încolo. Aceasta este soția mea! le-aș spune, arătându-le inelușul subțire de aur ce ar încercui tulpina.Aș zâmbi fericit și m-aș apleca să-i sărut o petală. Mai pot oare să continui această scenă absurdă? Reușești, în sfârșit, să înțelegi ceea ce trebuie să fac?! Drumul spre tine e mult mai scurt și mai drept.* * *Mă gândesc. Bun, și să zicem că aș realiza această performanță și aș fi primul om care iubește o floare ca pe o femeie. De unde ar putea floarea să știe că o iubesc?) Ea nu vede, nu aude... Examinez atent tulpina fragilă, căutând ceva asemănător cu un ochi. Nu pare să aibă vreunul. Nu știu de ce, dar cred că nu mi-ar fi plăcut să aflu că mă privește. M-ar fi stânjenit. Desfac petalele și observ abisul din interiorul corolei. Ar putea fi un fel de ureche. Dar dacă citește gândurile? Atunci s-a zis, nu mă voi vindeca niciodată! Asta însă ar însemna să aibă un fel de creier, mă rog, un sistem nervos oarecare.Scrutez planta bănuitor. În corolă? Nu, acolo nu e loc! Privirea îmi coboară de-a lungul lujerului și se oprește acolo unde el se afundă în nisip. Ar putea fi În rădăcină? Absurd! Și, totuși, sunt pe o altă planetă. Orice e posibil. O clipă, sunt tentat să o smulg. Să fim calmi! Îmi construiesc în minte un tablou al variantelor posibile:1) Legeea este un mit, o superstiție. În acest caz, înseamnă că, totuși, cei din tribul Aneza se vindecă din când în când, probabil organismul lor învinge singur boala. Există, deci, o infimă șansă și pentru mine.2) Legeea vindecă boala Legeea dacă este iubită, exact cum mi-a spus, mimat și desenat Șeful. În acest caz:a. Citește gindurile. Eu nu o voi putea trișa.b. Are alte modalități de a recepta exteriorul, posibil prin intermediul excitanților sonori, luminoși sau tactili. Ar putea fi păcălită.Jeremy, ceva șanse parcă aș avea. Te superi dacă încerc?* * *Mă aplec spre floarea Legeea și îi desfac petalele. Șoptesc afectat:— Te iubesc, Legeea!Jeremy, cât de fals poate să sune! Mă uit speriat spre copaci și te ghicesc în spatele lor, să nu mă înțelegi greșit, sunt doar un om care vrea să-și joace ultima carte, înainte de a se întâlni cu tine. Da, mint o floare urâțică pentru că ar fi posibil să existe o probabilitate, eu știu cât?!, una la o mie sau la un miliard, n-are importanță, oricum nu am ce pierde! Mi-este din ce în ce mai rău. Amețesc și pe creier simt o greutate imensă. Trebuie să mint în cuvinte atâta timp cât o mai pot face. După aceea e rândul tău, Jeremy!— Te iubesc, Legeea! șoptesc, și îi mângâi frunzele.* * *Nu mai există realitate. Doar halucinații mi se perindă înaintea ochilor, ca niște șiruri paralele de draperii, pe care le sfâșii una după alta cu macheta, și trec mai departe, spre niciunde, spre niciodată. Delirez!— Niciodată n-am să-ți pot spune cât de mult țin la tine! Nu găsesc suficiente cuvinte. Niciodată n-am să te pot mângâia îndeajuns pentru a-ți transmite căldura palmelor mele!Oare pe cine mint? Pe ea sau pe mine? Oare cui fac rău? Jeremy, mai ești lângă mine? De ce e așa de frig și de cald deodată?* * *Este parfumul tău, Legeea, acela care îmi umple ființa? Sunt petalele tale acelea care îmi ating buzele? Nu, nu se poate, Jeremy, de ce-ți bați joc de mine? De ce încerci să mi-o îndepărtezi? De ce n-ai răbdare? Ce mai contează pentru tine o zi sau un an?! Lasă-mă abandonat acestui sărut vegetal și fii îngăduitor! Timpul nu încetează să curgă spre tine.* * *Trupul mort al florii pe care am iubit-o stă întins pe nisipul alb.— Hei, cine știe cum se înmormântează o floare?Copacii mă privesc mirați. Jeremy, tu știi?O iau la fugă spre sat. Sunt luni întregi de cind nu am mai fost în stare să o fac. Caut în coliba șefului Aneza tubul cu rășină transparentă pentru fracturi pe care îl conținea trusa de supraviețuire.Bine că nu s-a atins nimeni de ea! Câțiva Aneza se uită la mine mirați.* * *Legeea, trupul tău fără viață îl păstrez închis într-o piramidă de rășină transparentă polimerizată. Petalele încă nu și-au pierdut culoarea și pari atât de reală! Acolo unde ești tu acum se află și Jeremy. Caută-l și spune-i să nu fie supărat pe mine. Vă veți înțelege, căci sunteți amândoi șoapte, umbre și amintiri.* * *Se aude zgomotul unui elicopter care caută. Mă ridic și mă strecor printre copaci ca să nu fiu văzut. Plâng pentru piramida transparentă care închide în ea trupul firav al unei flori aproape frumoase. Plâng pentru toate lucrurile ce nu știu cum le-aș putea spune cuiva, fie el om sau floare, și pentru buchetul de sentimente pe care îl port în mine și nu mai am cui să-l dăruiesc. Plâng. Legeea, Jeremy, suntem toți trei ascunși într-o lacrimă și jungla foșnește tainic.

Almanahul Anticipația 1984, p.194-198.