Spune-mi cuvinte de dragoste ………………………..
E simplu, nu-I asa, nimeni nu mai scrie de dragoste, cuvinte de dragoste, povesti conventionale de dragoste, dragostea fiind dincolo de conventional, nu-I asa?




Nu mai exista dragoste, nu mai stim s-o alegem, iubitul meu, nu mai stim s-o alegem din multitudinea de fire ale vietii, din al caror bruiaj electric ajunge pana la mintea si buzele noastre constiente mica, surda si diminuata, unde e povestea? Unde e povestea de dragoste, dragostea aceea conventionala si romanesca, pe care o evita tot scriitorul, respinsa pentru ca e atat de banala si derizorie, pentru ca am trecut de mult de faza aceea, pentru ca am asimilat-o in suflete, si stim, cu totii, nu-I asa, nici n-are rost sa mai vorbim despre dragoste… da, iubitul meu, ai dreptate, dar pe buzele mele nu mai vine nici un cuvant, nici unul, din vechile povesti de dragoste, sopteste-mi-le la ureche, fie si pentru a-mi aduce aminte cat sunt de comune, daca le-am uitat… daca le-am stiut vreodata. Scrie-mi proza erotica, pe obraz, cu obrazul cu degetele – nu-I asa ca ai uitat si tu cuvintele?
Te iubesc, esti o floare, o zana, o stima, ma infiori, ma topesc de dorul tau, numai cu tine mi-e bine, cand sunt cu tine ametesc, ma faci sa ard, sa uit de mine… am uitat.
Imi mai spui?
Ce sa-ti mai spun, ce sa-mi mai spui? Dormi, infasoara-te in perne si puf, in tine, si dormi. Stai acolo, cu sufletul tau, cu tot, pana cand vor veni timpuri mai bune – infasoara-l cu caldura pe care nu ti-o da nimeni, caci atat se intinde tot.
Cuvinte de dragoste, vreau cuvinte de dragoste, cuvintele de dragoste, dati-mi-le inapoi. Da-mi cuvintele inapoi, iubitul meu, pentru ca nu mai inseamna. Nu mai inseamna… scrie-mi de vreme, de moda, de mancaruri orientale rafinate si condimente pe baza de sofran, galben ca soarele, presara-mi arome in text si picura-mi-le in ureche, usor uleioase si colorate verzui, sa mi se lipeasca de tample in interior… vorbeste-mi de teatru, si de roze.. de neoane trandafirii si de epopei din trecut, de povesti in povesti in interiorul altor povesti, pana cand vom ajunge, in o mie si una de nopti, sa ne cunoastem, in cele din urma, sa stim ca-n o mie si-a doua noapte vom avea ce sa ne mai spunem, pentru a nu ne taia reciproc – vom avea, oare? Sa ne asezam turceste pe covor si sa-mi spui, pentru ca nu stim sa vorbim despre trupurile noastre, nu stim sa ne atingem si sa ne privim in ochi, inainte de a ne recuprea sacrul, in cuvinte si in tacere. Sa-mi spui. Sa ma taci. Sa ne privim, asezati turceste, si in al doisprezecelea ceas al tacerii noastre daca ne vom privi si nu vom vedea panza tesuta aspru si mizerabil a fundului de sac din spatele ochilor nostri, covorul va zbura cu noi, atunci.
Si iarasi ma pierd si ma pierzi intr-a nouasutenouazecisinoua noapte, cand tes si acum povesti de frica mortii – eu cred ca Seherezada a ramas muta, la sfarsitul povestii… ca sultanul a ramas surd. Si amandoi, neputinciosi sa se mai atinga in continuare…ca au uitat sa se desfete cu dansul cadanelor in al caror buric puteai prelinge uncii de unt, au uitat cum e sa prefiri siraguri de margaritare printre degete, perle, smaragde si opaline, au uitat cum miros cameliile si orhideele, freziile si bujorii, nuferii, pana si gustul lotusului aducator de uitare… ca le-a secat carnea de pe oase si s-a scurs in cuvintele multe, in al caror susur piezis s-au diluat izvoarele de apa-vie si ca mangaie in loc de lampa lui Alladin cu degetele scriitura vestejita de pe filele cu colturi roase si innegrite ale cartilor stravechi. Ca n-au mai stiut nici cum ii cheama – ca au creat Fantazia picatura cu picatura, si in fiecare picatura au mai pus cate o amintire pana cand nu le-a mai ramas nici una, sau poate una, singura, cu care sa-si doreasca o trecere inapoi, fara dorinte, inapoi, de la Craiasa-Copila vesnica indragostita de creatorul, de datatorul ei de nume, vesnic inconjurata de amintirile transformate, vesnic nascandu-se din ele din nou, dintr-un ou, intr-o poveste fara sfarsit.
Iubitule, unde imi sunt cuvintele de iubire, ce lumi au creat ele, unde s-a scurs substanta mea din ele sa nu mai simt decat atingerea dura a omenescului, in lumea aspra si lipsita de speranta s-au transformat? In ea in care mi-am dat toate iluziile ca sa se stranga strict in juru-mi, intr-o cladire sau doua de birouri… mai esti aici, langa mine? Ma uit in spate? Poate. Nu, nu mai uit in spate, acum. Am sa incep, cu cuvintele mele de dragoste ramase sa tes din nou – aici.
Am sa tes amar. Am sa tes amar in carme si in trup, lasand valea, in care sa se adune apa, adanc sapata. In valea aceea s-a facut un loc mare, o albie a tuturor scurgerilor lacrimilor amare, si din care lipseste cu desavarsire fiinta, din valea trupului in care s-au asezat ascunse scurse siroaiele, pentru ca a plouat destul, pentru mine.
De stele sa ma jefuiesti – si nu vreau – de stele ca furul, pentru ca nu poti lasa scurgerea, nu poti lasa decat trupul uscat al arogantei sa bantuie, nu, nu vreau asta, vreau fiinta vie; a, sa nu uit – si imi vreau cuvintele de dragoste inapoi… nu inapoi cele pe care le-am dat de la mine, ci pe acelea pe care trupul meu nu le-a nascut inca, le vreau inapoi. Doar automatisme…dragute, si provocare. Stai, atunci, cu valul pe ochi, pentru ca s-au scurs in pamant cuvintele mele de iubire, cele pe care nu le vreau inapoi. Cum sunt toate? Ce vreau? Vreau lumea noua, minunata lume noua a povestilor, a tuturor povestilor, dar a nici uneia, vreau sa le uit pe toate povestile pentru a trai una singura cu adevarat, in realitatea ei, a mea, si a ta… cararile frustrarii indelung batucite – cararile darii si indurarii si putinei rabdari – daca nu-mi vorbesti de diamante si de opaline, nu esti pentru mine. Daca nu ma faci sa intrevad muntii de bogatie ai lumilor luxuriante, ai tuturor lumilor, lumi pe care le-am intrevazut, in poveste, odata, in vraji tesute mult si alaturi, mut, si una de cealalta, lumile de imprumut prin care am bantuit in singuratatea noastra comuna, leonardesca prin frumusete, si la fel de nefunctionala…
Nu sunt multe lucruri pe lume… cum putem trai, cu putinele lucruri pe care le stim deja, pastrandu-ne curiozitatea nestirbita? Spinarea mi-e rupta, si dorinta de a vorbi s-a pierdut in golul de a nu mai putea asculta, nimic, in afara de povesti, in afara de lumi care n-au fost ale mele niciodata – asa ca spune-mi despre tine, spune-mi cuvinte de iubire, odata!…
Crezi ca imi mai pot spune ceva, cuvintele tale?
Spune-mi-le, totusi, am nevoie de ele chiar daca nu cred un cuvant. Vino langa mine si spune-mi la ureche tot ce ai vrea sa auzi…