Alexis se întorcea de la piață într-o după amiază rece de toamna Alexis se întorcea de la piață într-o după amiază rece de martie, în care norii i se îngrămădeau în cap umezi; astăzi, ca și ieri, ca și mâine, ieri când venea de la firmă, și mâine când probabil va face o tentativa de a se înveseli – se va duce sa vadă pentru a treia oara săptămâna asta “Constantine”. Alexis se lasă de fumat de vreo trei săptămâni; se luptă cu propria-i nemoderatie de fumător de opt ani de zile - practic dintotdeauna - e înrăit, dar țigara nu-i mai cade bine fără sa stie de ce. “Constantine” ii face bine, pentru că a văzut că e “trendy” (respectiv, K lumea, sau la modă) să te lași de fumat, asta fiind singura concluzie concludentă de tot a lui Alexis extrasă dintr-un film care este un întreg edificiu de exorcisme și de- plus re- mitizari contemporane, aproape lipsite de trimiteri creștine ca imagine, aproape lipsite de sens in conținut. (De o pildă, pentru cei care au văzut filmul, Satana extrage din plămânii lui John Constantine (“i am John Constantine” – eu sunt ion constantin) în mod șamanic, amintind de practici tradiționale cum este a plimba un ou de-a lungul și de-a latul victimei de curățat de rele, pentru a-l sparge mai apoi și a dovedi ca era stricat, clocit, verde, și mai altele.) Dar, revenind, e ‘trendy’ să te lași de fumat, și Alexis este pe drumul cel bun din acest punct de vedere, obosit să stea în tristețea clasică a propriilor cămăși de mătase, a căror mângâiere nu-l mai satisface, ba chiar ii dă o stânjeneală patinată deja, când senzația se înmănunchează cu privirile, pe care le simte evaluator-disprețuitoare, ale celor din jur – “esti vetust, domnule!”.
Alexis se întorcea de la piață. Isi cumpărase vodca și ridichi, două legături de mărar pentru omletă și multe mere verzi. Norii umezi i se îngrămădeau în cap, și asta îl determina sa lungească pasul, sa poata ajunge acasă mai repede. Altădată, și-ar fi scos o țigară pe care ar fi fumat-o în gulerul ridicat al parpalacului, după ce și-ar fi aprins-o cu artă de la un chibrit scăpărat dintr-o zvâcnire de mână ascuns cu virtuozitate de vânt în înfășurătoarea cutiei deschise pe jumătate. Jarul din varful țigării l-ar fi încălzit nițel prin contrast complementar cu norii plumburii; în jurul jarului s-ar fi strâns în introversia gândurilor private să uite de degetele înghețate pe plasa cu cumpărături – și nu și-ar fi amintit nici de degetele înghețate pe țigară. Alexis nu se ascundea în guler astăzi. I-ar fi fost cu atât mai dureros sa își poarte vechea imagine parțial, decât deloc; mergea cu pași mari și gâtul întins înainte, grabit sa ajungă acasa mai repede. Degetele mainii drepte morfoleau țigara refuzată în buzunar, rupând-o și fărâmițând-o mărunt. Þigara introvertită pentru ca e frig afară, țigara extrovertită și participativă de vreme frumoasă și plimbare, țigara din timpul lucrului, pentru stimularea gandirii, țigara de dupa o idee bună, pe care o încununează, țigara contra nodului în gat – “ah, am nevoie de o țigara”, țigara de poza discursivă cu fumul de înfășurare a frunții de gânditor, țigara de seară, țigara de dimineață. Câte din dimensiunile astea le conține Constantine? (John, Constantine…) John Constantine fumează pentru că a fost în Iad, și pentru că lucreaza cu pucioasă ca substanță de bază; și, pentru că fumează, va muri și va ajunge în Iad. O emblemă trendy a campaniei neo-protestante din Noua Anglie contra fumatului.
Alexis are puțin sânge grecesc, și crede despre sine că ar fi putut trăi foarte bine acum, să zicem, șaptezeci de ani. Se simte stingher în lumea asta nouă și lipsită de superbie. Dar, cel putin, a ajuns acasă.
Alexis descuie, intră, îsi azvârli parpalacul pe spătarul fotoliului interbelic de langă măsuța de telefon din hol, duse legumele în bucătărie, intră în cameră și porni computerul. Se întoarse în bucătărie, și puse omleta la foc, umplu un vas cu mere verzi spălate cu apă rece și iși turnă un pahar de vodca, sec. Se întoarse la calculator, ducând cu dexteritate exersată toate componentele prânzului său, pe care le înșiră pe birou în perfectă ordine și acord cromatic – galben-verde, verde-galben al merelor, vasul rosu, alcoolul incolor și ridichi. Accesă Internetul – Alexis nu mai vrea sa fie singur și iși cauta o prietenă pe Internet. Iși gasise pe cineva; mânca nerabdator, înghițind hulpav îmbucaturi mari de omleta cu pâine proaspată, bătu parola căsuței poștale electronice sorbind vodca paharul pe jumătate; aștepta un raspuns, pentru o întâlnire – da, la ora cinci, la cafeneaua cu terasa suspendată peste râu. Numărul meu de telefon este 07xxxxxxxx, dacă vrei să mă suni – dacă nu mă gasesti. Perfect. Iar trebuie sa iasă.



În piață, o țiganca vinde șosete de plastic și aparate de masaj care nu functionează. Le ține în mană, și vorbește cu tot trecătorul despre ele.
Sta în piață, pe troutar, lângă țiganul ei, care vinde, întinse pe o măsuță mică și joasă, pliantă, clești, cuie, ceasuri, baterii, brelocuri și brichete, adaptoare, transformatoare și aparate radio cu lanternă, piulițe și șurubelnițe, chei tubulare și fixe.
Alături, o femeie negricioasă pe la vreo cincizeci de ani frige floricele de porumb. Mai încolo, o cerșetoare blondă cu un copil în brate și o pernă pe sub fustă, în față (sau, poate e chiar gravidă ca Ileana Cosanzeana din poveste, de patru ani, și pribegește prin lume până iși va găsi bărbatul care să pună mâna lui dreaptă pe cercul de fier care ii încinge mijlocul, s-o scape de povară). Mai departe pe dreapta încep tarabele descoperite, acoperite și gheretele închiriate de primărie, unde florăresele și zarzavagii isi laudă marfa în gura mare. Trotuarul e umed, și sub cerul care s-a mai luminat putin clădirile par zdrobitor de apropiate de pământ.
Infăsurat în parpalac, Alexis trecea prin piață grăbit să ajungă la întâlnire, și se împiedică în dreptul tigăncii care vinde aparate de masaj și șosete de plastic. “Haide sa-ti ghicesc, domnu’! ca hai aura portocalie să vede, dacă-mi dai cincizeci iti și zâc aici pă loc ce-nseamnă! Te-mpiedicași, și-i semn rău, că să-ți zic de ce să te ferești că te-ntâlnești cu iubita ta, hai domnu’ să-ți citesc în palmă dă dragoste! Cincizeci, dă!…” Alexis se redresă, grăbi pasul, și descoperi că un pantof îi era descheiat, mai făcu un pas cu încăpătânare și scăpă din picior pantoful. Se aplecă, își recuperă pantoful, începu să-și lege șiretul.
“Hai, domnu’, cincizeci dă mii, hai să-ti zic dă fata cu care te întalnești, că acuma hăi cu altu’ și-o să întârzie la întâlnire!… “
Hai, lasă-mă, se înfurie Alexis, du-te și lasă-mă…
Se ridică din ghemuit cum iși legase pantoful și începu să-și scuture parpalacul.
“Uita-te la semne, domnu’, sunt semne…”
Lasă-mă.
Se întoarse cu spatele drept.
Se grăbea, oricum.
“Că să te las, hai, te las că te scumpiși cincizeci dă mii pă viitorul tău – io te las, lăsat… Măcar nu te duce, domnișor!”
Nemaiauzind-o pe țigancă, nemaivrând și nemaiputând s-o audă pe țigancă, Alexis grăbi pasul, cu mâna dreaptă automat alunecându-i înspre buzunar; degetele iși știau drumul bine. Iși aprinse țigara stramb, și trase din ea cu sete. Þigara ardea sfaraind, și foarte repede, și numai într-o parte. Nu-i semn bun, isi spuse Alexis. Stinse țigara – și așa amețise de cele trei fumuri trase – o aruncă și o călcă cu piciorul, pășind grăbit mai departe. “Nu te duce, domnișor!” Auzi! Se întoarse supărat cu căutătura încruntată încă o dată înspre țigancă, dar țiganca parcă nici nu-l văzuse în viata ei vreodata. Isi lăuda marfa, unei femei înalte de vreo patruzeci și cinci de ani cu părul tuns scurt, castaniu, înspicat cu alb, ai carei ochi se întalniră pret de o clipă cu cei ai lui Alexis. Privirea fu stăruitoare, peste umărul țigăncii, care iși legăna mai departe cu prezentă animalică fusta înflorată.
Nu te duce. Așa, sentențios – și parcă nici nu i-ar fi spus un cuvânt! Alexis se înfășură mai bine în parpalacul ultramarin și se opri pe colt la semafor. Isi înfundă mainile în buzunare și dadu acolo de petece de hartie și firișoare de tutun ferfenitite pe lângă pachetul de țigări, fapt care ii dădu o vagă senzatie de discomfort. Incercă sa adune câteva într-un ghem mai mare de scame, dar renunță, isi scutură degetele de tutun și rămase în așteptare cu mâinile la spate. Și, adică, de ce sa nu se ducă?
Despre fata cu care urma sa se întalnească – Lidia – nu avea decât imaginea dintr-o poza alb-negru, în maniera starurilor de cinema din anii șaizeci-șaptezeci, de asta ii și placuse – o față ovală, cabalină și nobilă, cu trăsături curate, bărbia rotundă și părul des; n-ar fi putut spune exact ce culoare, castaniu deschis, probabil, tuns scurt. Stia despre ea că avea studii tehnice, automatică, sau ceva asemănator. Bănuia că ar fi înaltă, după constituția feței, dar nu întrebase pentru că nu venise vorba.
Alexis începea sa-și piardă răbdarea; isi și zgâriase pantoful în incidentul din piață. Se făcuse verde, și păși pe asfalt cu încredere. O mașină neagră ii trecu în viteză prin față la jumătate de metru. Ingheță pentru o clipă, apoi iși continuă drumul, cu o vagă jenă în glezna dreaptă, ca și cum ar fi călcat strâmb. Iși ridică privirea – era singur în intersecție, pe stradă, și abia acum se schimba culoarea la semafor. Se pierduse în gânduri. Totuși, nu se mai făcuse verde odată?
Senzația de întindere a ligamentelor se accentuase, dar acum Alexis era în întarziere cu vreo doua-trei minute și se grăbea. Trecu podul, și o văzu stând picior peste picior, pe terasa suspendată peste râu. O văzu exact cand trecu, pentru ca stătea singură acolo – de ce pe terasă, cand era atât de frig afară – oricum, era acolo, și se lăsă să respire ușurat; chiar se temuse pe undeva, că s-ar fi putut să întârzie, sau sa nu vină deloc. O văzu, îmbrăcată în taior și fustă gris, cu esarfă verde, șezând rigidă și probabil ușor nerăbdătoare. Ii paru foarte cunoscută – și era înaltă. Intră în bar, iesi pe terasă, se apropie de masă și se înclină ceremonios:
- Eu sunt Alexis. Tu, trebuie să fii…
- Lidia. Ii întinse mana, și Alexis i-o sarută, din nou foarte ceremonios și intebelic.
- Iarta-ma ca am întarziat – am fost putin …retinut.
- Dar, n-ai întarziat. Stiam ca ai sa vii.
Isi zâmbiră reciproc. Alexis se aseză.
- Imi pare bine ca ne-am întâlnit. Imi era putin groază, stii, eu sunt – ca să zic asa – un pic “internetofob”; mi se pare un mod de comunicare extrem de depersonalizant…
Ea se rezumă la a-i zâmbi, cu dintii din fată lungi și ieșiti în afară. Avea un zâmbet deschis, care ii plăcu lui Alexis. Glezna, însă, il durea din ce în ce mai tare, și iși foi discret piciorul pe sub masă, făcând eforturi să nu se încrunte, stingherit și șovăitor. Genunchii li se atinseră pe sub masă și tresariră amandoi.
- Te supără ceva?
- Da, m-am împiedicat, în piață, înainte să ajung aici – și cred că mi-am scrântit glezna; nimic grav, te asigur.
- Uite, are să te ajute, ii spuse ea, căutând în poșeta de velur roșu englez, și scotând de acolo un ou alb, aproape strălucitor. Să-l treci pe lângă gleznă în sus și în jos – n-o să te mai doară. Pe mine mă scuzi, trebuie să mă duc pană la toaletă.
Ii zâmbi din nou. Era chiar frumoasă, și foarte înaltă cum se ridicase; Alexis o urmări cu privirea din spate, cum se îndepărta.
Rămase în așteptare, nu mai mult de câteva minute. Pe urmă auzi afară un zgomot oribil de frâne și o scrâșnitură infernală, și iesi, odată cu restul oamenilor din cafenea, să vadă ce se întâmplase. Avea o durere surdă în piciorul drept, dar se grăbi să treacă. Peste pod, în intersectia de la piață, se strânsese lume în jurul unei mașini negre boțite – judecând după crâmpeiele de conversație pe care Alexis nu le auzea tocmai bine, grăbit cum era sa ajungă sa vadă, mașina lovise pe cineva.
Iși facu loc cu umerii, destul pentru a vedea o fașie de mătase verde pătata cu sange, și se apropie mai mult cu un fior rece pe șira spinării; nu văzu mai nimic, în afară de câteva smocuri de păr castaniu, înspicat cu alb, și renuntă. Probabil ca nu era – totuși, unde era Lidia?
Se întoarse la masa de pe terasa suspendată deasupra raului, unde se afla un ou alb perfect. Dădu să se așeze, se răzgândi, se răsuci pe picioare și se duse la bar, unde ceru un pahar de vodca, sec. Inghiți lichidul incolor și fără gust dintr-o smucitură, lăsând să-l încălzească pe dinăuntru, sa-l ardă. Unde era Lidia? Nu avea nici o dovada, nu credea că ar fi fost ea, părul ei nu era cărunt. Apoi iși aminti de femeia din piață, cea care se uitase la el peste umărul țigăncii, și de senzația că ar fi cunoscut-o de o viață. Pe care din ele? Fața femeii nu și-o amintea, și nu se putea concentra prea bine oricum, pentru că piciorul il durea îngrozitor – era lungă, și mandră, cabalină parcă. Dădu cu degetele prin buzunar, să-și caute o țigară, și i se lipiră de degete firișoare de tutun și petece de hartie – i se lipeau și nu se mai dezlipeau de degetele lui, pe care și le scutură nervos. Mai ceru o vodca, pe care o dădu pe gât, și uitându-se de aproape văzu că se lipisera câteva firișoare de tutun pe pahar. Scoase totusi o țigară, și, înainte de a o aprinde se roti cu scaunul de bar pe care statea, sa vadă înspre terasă, daca Lidia s-ar fi întors. Pe masă se afla oul, neatins și alb; Alexis iși aminti dureros de picior.. Aprinse țigara care ii facu rău imediat, arzând repede și sfârâind cu mult fum. O rupse în două, fără să o stingă, lăsă țigara să ardă așa în scrumieră, repede și sfârâind. Se hotări și se ridică brusc. “Mi-am scrantit piciorul rău” isi spuse, și, fără să se mai uite înapoi, ieși.
, în care norii i se îngrămădeau în cap umezi; astăzi, ca și ieri, ca și mâine, ieri când venea de la firmă, și mâine când probabil va face o tentativa de a se înveseli – se va duce sa vadă pentru a treia oara săptămâna asta “Constantine”. Alexis se lasă de fumat de vreo trei săptămâni; se luptă cu propria-i nemoderatie de fumător de opt ani de zile - practic dintotdeauna - e înrăit, dar țigara nu-i mai cade bine fără sa stie de ce. “Constantine” ii face bine, pentru că a văzut că e “trendy” (respectiv, K lumea, sau la modă) să te lași de fumat, asta fiind singura concluzie concludentă de tot a lui Alexis extrasă dintr-un film care este un întreg edificiu de exorcisme și de- plus re- mitizari contemporane, aproape lipsite de trimiteri creștine ca imagine, aproape lipsite de sens in conținut. (De o pildă, pentru cei care au văzut filmul, Satana extrage din plămânii lui John Constantine (“i am John Constantine” – eu sunt ion constantin) în mod șamanic, amintind de practici tradiționale cum este a plimba un ou de-a lungul și de-a latul victimei de curățat de rele, pentru a-l sparge mai apoi și a dovedi ca era stricat, clocit, verde, și mai altele.) Dar, revenind, e ‘trendy’ să te lași de fumat, și Alexis este pe drumul cel bun din acest punct de vedere, obosit să stea în tristețea clasică a propriilor cămăși de mătase, a căror mângâiere nu-l mai satisface, ba chiar ii dă o stânjeneală patinată deja, când senzația se înmănunchează cu privirile, pe care le simte evaluator-disprețuitoare, ale celor din jur – “esti vetust, domnule!”.
Alexis se întorcea de la piață. Isi cumpărase vodca și ridichi, două legături de mărar pentru omletă și multe mere verzi. Norii umezi i se îngrămădeau în cap, și asta îl determina sa lungească pasul, sa poata ajunge acasă mai repede. Altădată, și-ar fi scos o țigară pe care ar fi fumat-o în gulerul ridicat al parpalacului, după ce și-ar fi aprins-o cu artă de la un chibrit scăpărat dintr-o zvâcnire de mână ascuns cu virtuozitate de vânt în înfășurătoarea cutiei deschise pe jumătate. Jarul din varful țigării l-ar fi încălzit nițel prin contrast complementar cu norii plumburii; în jurul jarului s-ar fi strâns în introversia gândurilor private să uite de degetele înghețate pe plasa cu cumpărături – și nu și-ar fi amintit nici de degetele înghețate pe țigară. Alexis nu se ascundea în guler astăzi. I-ar fi fost cu atât mai dureros sa își poarte vechea imagine parțial, decât deloc; mergea cu pași mari și gâtul întins înainte, grabit sa ajungă acasa mai repede. Degetele mainii drepte morfoleau țigara refuzată în buzunar, rupând-o și fărâmițând-o mărunt. Þigara introvertită pentru ca e frig afară, țigara extrovertită și participativă de vreme frumoasă și plimbare, țigara din timpul lucrului, pentru stimularea gandirii, țigara de dupa o idee bună, pe care o încununează, țigara contra nodului în gat – “ah, am nevoie de o țigara”, țigara de poza discursivă cu fumul de înfășurare a frunții de gânditor, țigara de seară, țigara de dimineață. Câte din dimensiunile astea le conține Constantine? (John, Constantine…) John Constantine fumează pentru că a fost în Iad, și pentru că lucreaza cu pucioasă ca substanță de bază; și, pentru că fumează, va muri și va ajunge în Iad. O emblemă trendy a campaniei neo-protestante din Noua Anglie contra fumatului.
Alexis are puțin sânge grecesc, și crede despre sine că ar fi putut trăi foarte bine acum, să zicem, șaptezeci de ani. Se simte stingher în lumea asta nouă și lipsită de superbie. Dar, cel putin, a ajuns acasă.
Alexis descuie, intră, îsi azvârli parpalacul pe spătarul fotoliului interbelic de langă măsuța de telefon din hol, duse legumele în bucătărie, intră în cameră și porni computerul. Se întoarse în bucătărie, și puse omleta la foc, umplu un vas cu mere verzi spălate cu apă rece și iși turnă un pahar de vodca, sec. Se întoarse la calculator, ducând cu dexteritate exersată toate componentele prânzului său, pe care le înșiră pe birou în perfectă ordine și acord cromatic – galben-verde, verde-galben al merelor, vasul rosu, alcoolul incolor și ridichi. Accesă Internetul – Alexis nu mai vrea sa fie singur și iși cauta o prietenă pe Internet. Iși gasise pe cineva; mânca nerabdator, înghițind hulpav îmbucaturi mari de omleta cu pâine proaspată, bătu parola căsuței poștale electronice sorbind vodca paharul pe jumătate; aștepta un raspuns, pentru o întâlnire – da, la ora cinci, la cafeneaua cu terasa suspendată peste râu. Numărul meu de telefon este 07xxxxxxxx, dacă vrei să mă suni – dacă nu mă gasesti. Perfect. Iar trebuie sa iasă.



În piață, o țiganca vinde șosete de plastic și aparate de masaj care nu functionează. Le ține în mană, și vorbește cu tot trecătorul despre ele.
Sta în piață, pe troutar, lângă țiganul ei, care vinde, întinse pe o măsuță mică și joasă, pliantă, clești, cuie, ceasuri, baterii, brelocuri și brichete, adaptoare, transformatoare și aparate radio cu lanternă, piulițe și șurubelnițe, chei tubulare și fixe.
Alături, o femeie negricioasă pe la vreo cincizeci de ani frige floricele de porumb. Mai încolo, o cerșetoare blondă cu un copil în brate și o pernă pe sub fustă, în față (sau, poate e chiar gravidă ca Ileana Cosanzeana din poveste, de patru ani, și pribegește prin lume până iși va găsi bărbatul care să pună mâna lui dreaptă pe cercul de fier care ii încinge mijlocul, s-o scape de povară). Mai departe pe dreapta încep tarabele descoperite, acoperite și gheretele închiriate de primărie, unde florăresele și zarzavagii isi laudă marfa în gura mare. Trotuarul e umed, și sub cerul care s-a mai luminat putin clădirile par zdrobitor de apropiate de pământ.
Infăsurat în parpalac, Alexis trecea prin piață grăbit să ajungă la întâlnire, și se împiedică în dreptul tigăncii care vinde aparate de masaj și șosete de plastic. “Haide sa-ti ghicesc, domnu’! ca hai aura portocalie să vede, dacă-mi dai cincizeci iti și zâc aici pă loc ce-nseamnă! Te-mpiedicași, și-i semn rău, că să-ți zic de ce să te ferești că te-ntâlnești cu iubita ta, hai domnu’ să-ți citesc în palmă dă dragoste! Cincizeci, dă!…” Alexis se redresă, grăbi pasul, și descoperi că un pantof îi era descheiat, mai făcu un pas cu încăpătânare și scăpă din picior pantoful. Se aplecă, își recuperă pantoful, începu să-și lege șiretul.
“Hai, domnu’, cincizeci dă mii, hai să-ti zic dă fata cu care te întalnești, că acuma hăi cu altu’ și-o să întârzie la întâlnire!… “
Hai, lasă-mă, se înfurie Alexis, du-te și lasă-mă…
Se ridică din ghemuit cum iși legase pantoful și începu să-și scuture parpalacul.
“Uita-te la semne, domnu’, sunt semne…”
Lasă-mă.
Se întoarse cu spatele drept.
Se grăbea, oricum.
“Că să te las, hai, te las că te scumpiși cincizeci dă mii pă viitorul tău – io te las, lăsat… Măcar nu te duce, domnișor!”
Nemaiauzind-o pe țigancă, nemaivrând și nemaiputând s-o audă pe țigancă, Alexis grăbi pasul, cu mâna dreaptă automat alunecându-i înspre buzunar; degetele iși știau drumul bine. Iși aprinse țigara stramb, și trase din ea cu sete. Þigara ardea sfaraind, și foarte repede, și numai într-o parte. Nu-i semn bun, isi spuse Alexis. Stinse țigara – și așa amețise de cele trei fumuri trase – o aruncă și o călcă cu piciorul, pășind grăbit mai departe. “Nu te duce, domnișor!” Auzi! Se întoarse supărat cu căutătura încruntată încă o dată înspre țigancă, dar țiganca parcă nici nu-l văzuse în viata ei vreodata. Isi lăuda marfa, unei femei înalte de vreo patruzeci și cinci de ani cu părul tuns scurt, castaniu, înspicat cu alb, ai carei ochi se întalniră pret de o clipă cu cei ai lui Alexis. Privirea fu stăruitoare, peste umărul țigăncii, care iși legăna mai departe cu prezentă animalică fusta înflorată.
Nu te duce. Așa, sentențios – și parcă nici nu i-ar fi spus un cuvânt! Alexis se înfășură mai bine în parpalacul ultramarin și se opri pe colt la semafor. Isi înfundă mainile în buzunare și dadu acolo de petece de hartie și firișoare de tutun ferfenitite pe lângă pachetul de țigări, fapt care ii dădu o vagă senzatie de discomfort. Incercă sa adune câteva într-un ghem mai mare de scame, dar renunță, isi scutură degetele de tutun și rămase în așteptare cu mâinile la spate. Și, adică, de ce sa nu se ducă?
Despre fata cu care urma sa se întalnească – Lidia – nu avea decât imaginea dintr-o poza alb-negru, în maniera starurilor de cinema din anii șaizeci-șaptezeci, de asta ii și placuse – o față ovală, cabalină și nobilă, cu trăsături curate, bărbia rotundă și părul des; n-ar fi putut spune exact ce culoare, castaniu deschis, probabil, tuns scurt. Stia despre ea că avea studii tehnice, automatică, sau ceva asemănator. Bănuia că ar fi înaltă, după constituția feței, dar nu întrebase pentru că nu venise vorba.
Alexis începea sa-și piardă răbdarea; isi și zgâriase pantoful în incidentul din piață. Se făcuse verde, și păși pe asfalt cu încredere. O mașină neagră ii trecu în viteză prin față la jumătate de metru. Ingheță pentru o clipă, apoi iși continuă drumul, cu o vagă jenă în glezna dreaptă, ca și cum ar fi călcat strâmb. Iși ridică privirea – era singur în intersecție, pe stradă, și abia acum se schimba culoarea la semafor. Se pierduse în gânduri. Totuși, nu se mai făcuse verde odată?
Senzația de întindere a ligamentelor se accentuase, dar acum Alexis era în întarziere cu vreo doua-trei minute și se grăbea. Trecu podul, și o văzu stând picior peste picior, pe terasa suspendată peste râu. O văzu exact cand trecu, pentru ca stătea singură acolo – de ce pe terasă, cand era atât de frig afară – oricum, era acolo, și se lăsă să respire ușurat; chiar se temuse pe undeva, că s-ar fi putut să întârzie, sau sa nu vină deloc. O văzu, îmbrăcată în taior și fustă gris, cu esarfă verde, șezând rigidă și probabil ușor nerăbdătoare. Ii paru foarte cunoscută – și era înaltă. Intră în bar, iesi pe terasă, se apropie de masă și se înclină ceremonios:
- Eu sunt Alexis. Tu, trebuie să fii…
- Lidia. Ii întinse mana, și Alexis i-o sarută, din nou foarte ceremonios și intebelic.
- Iarta-ma ca am întarziat – am fost putin …retinut.
- Dar, n-ai întarziat. Stiam ca ai sa vii.
Isi zâmbiră reciproc. Alexis se aseză.
- Imi pare bine ca ne-am întâlnit. Imi era putin groază, stii, eu sunt – ca să zic asa – un pic “internetofob”; mi se pare un mod de comunicare extrem de depersonalizant…
Ea se rezumă la a-i zâmbi, cu dintii din fată lungi și ieșiti în afară. Avea un zâmbet deschis, care ii plăcu lui Alexis. Glezna, însă, il durea din ce în ce mai tare, și iși foi discret piciorul pe sub masă, făcând eforturi să nu se încrunte, stingherit și șovăitor. Genunchii li se atinseră pe sub masă și tresariră amandoi.
- Te supără ceva?
- Da, m-am împiedicat, în piață, înainte să ajung aici – și cred că mi-am scrântit glezna; nimic grav, te asigur.
- Uite, are să te ajute, ii spuse ea, căutând în poșeta de velur roșu englez, și scotând de acolo un ou alb, aproape strălucitor. Să-l treci pe lângă gleznă în sus și în jos – n-o să te mai doară. Pe mine mă scuzi, trebuie să mă duc pană la toaletă.
Ii zâmbi din nou. Era chiar frumoasă, și foarte înaltă cum se ridicase; Alexis o urmări cu privirea din spate, cum se îndepărta.
Rămase în așteptare, nu mai mult de câteva minute. Pe urmă auzi afară un zgomot oribil de frâne și o scrâșnitură infernală, și iesi, odată cu restul oamenilor din cafenea, să vadă ce se întâmplase. Avea o durere surdă în piciorul drept, dar se grăbi să treacă. Peste pod, în intersectia de la piață, se strânsese lume în jurul unei mașini negre boțite – judecând după crâmpeiele de conversație pe care Alexis nu le auzea tocmai bine, grăbit cum era sa ajungă sa vadă, mașina lovise pe cineva.
Iși facu loc cu umerii, destul pentru a vedea o fașie de mătase verde pătata cu sange, și se apropie mai mult cu un fior rece pe șira spinării; nu văzu mai nimic, în afară de câteva smocuri de păr castaniu, înspicat cu alb, și renuntă. Probabil ca nu era – totuși, unde era Lidia?
Se întoarse la masa de pe terasa suspendată deasupra raului, unde se afla un ou alb perfect. Dădu să se așeze, se răzgândi, se răsuci pe picioare și se duse la bar, unde ceru un pahar de vodca, sec. Inghiți lichidul incolor și fără gust dintr-o smucitură, lăsând să-l încălzească pe dinăuntru, sa-l ardă. Unde era Lidia? Nu avea nici o dovada, nu credea că ar fi fost ea, părul ei nu era cărunt. Apoi iși aminti de femeia din piață, cea care se uitase la el peste umărul țigăncii, și de senzația că ar fi cunoscut-o de o viață. Pe care din ele? Fața femeii nu și-o amintea, și nu se putea concentra prea bine oricum, pentru că piciorul il durea îngrozitor – era lungă, și mandră, cabalină parcă. Dădu cu degetele prin buzunar, să-și caute o țigară, și i se lipiră de degete firișoare de tutun și petece de hartie – i se lipeau și nu se mai dezlipeau de degetele lui, pe care și le scutură nervos. Mai ceru o vodca, pe care o dădu pe gât, și uitându-se de aproape văzu că se lipisera câteva firișoare de tutun pe pahar. Scoase totusi o țigară, și, înainte de a o aprinde se roti cu scaunul de bar pe care statea, sa vadă înspre terasă, daca Lidia s-ar fi întors. Pe masă se afla oul, neatins și alb; Alexis iși aminti dureros de picior.. Aprinse țigara care ii facu rău imediat, arzând repede și sfârâind cu mult fum. O rupse în două, fără să o stingă, lăsă țigara să ardă așa în scrumieră, repede și sfârâind. Se hotări și se ridică brusc. “Mi-am scrantit piciorul rău” isi spuse, și, fără să se mai uite înapoi, ieși.