- Alo? Familia Iliescu?
- No! Ați greșit numărul, domnișoară. Aici e casa Protevescu.
- Mă scuzați.
- Nu-i nimic, se mai întâmplă. Bună seara.
- Alo! Cum ziceați că vă numiți?
- Protevescu. Mitică Protevescu.
- Prozatorul? Autorul romanului ‘Barca din Cișmigiu’?
- Da, chiar eu. Care-va-să-zică ați citit ‘Banca din Herăstrău’?
- Nu, dar mi se potrivește… Ce onoare pe capul meu!
- Exagerați.
- Au!
- Ce au?
- Cârcelul… De la emoții mi se pune totdeauna cârcel… Lipsă de calciu.
- A!
- Adică?
- Adică m-am dumirit. V-a lăsat?
- Cine?
- Cârcelul.
- E…, m-au lăsat amândoi, domnule: și cârcelul și Marcel.
- Marcel cine este?
- Nu mai este, c-a fost. Marcel a fost logodnicul meu.
- Îmi pare rău.
- Mie nu, că sforăia ca oaia.
- Oaia nu sforăie, domnișoară. Behăie.
- V-ați culcat vreodată cu logodnicul meu?
- Eu? Doamne ferește!
- Păi vedeți? Credeți-mă, Marcel sforăia ca oaia.
- Bine. Pe mine mă scuzați, am treabă. Bună…
- Da, e bună! Întotdeauna îmi iese. Marcel spunea că sunt haioasă.
- Nu înțeleg.
- Trei ani i-am fost muză … Asta pentru că sunt frumoasă, nostimă, vorbăreață și plină de caracter. Apropo! N-aveți nevoie de muză?
- No, c-o am pe-a mea. Pe nevastă-mea.
- Dacă vă răzgândiți, sunt disponibilă… Dar acum, că v-am descoperit aș vrea să vă rog ceva.
- Vă ascult.
- Să ne întâlnim să-mi dați un autograf.
- Cu plăcere. Cartea o aveți?
- Nu, c-o aduceți dumneavoastră.
- Și unde ne vedem?
- În Cișmigiu, la barca de care povestiți în roman.
- Acțiunea se petrece pe o bancă în Herăstrău. Cum să vă spun, e ceva mistic, acolo se întâlnesc îndrăgostiții, sinucigașii, criminalii și-și spun secretele… Asta am vrut să transmit.
- Atunci mai bine în Cișmigiu.
- Cum doriți. Mâine seară la șapte e bine?
- A!
- Ce? Nu-i bună ora?
- Ba da. Cârcelul… Vă pup!
- Bună seara.

*
* *

- Servus!
- Sărut mâna.
- Eu sunt Maria.
- Mitică Protevescu. Am adus cartea…
- Ce mă bucur. Dar nu sunteți chiar boșorog…
- Pardon?
- E, eu așa știam! Prozatorii serioși trebuie să aibe cel puțin șaptezeci de ani. Știți cum se zice: zece ani te joci, douăzeci înveți, patruzeci acumulezi și apoi...
- Dai în primire!
- Nu totdeauna.
- Dar ce urât sunteți!
- Pardon?
- E, nu vă faceți griji! Știti cum se zice: bărbatul trebuie să fie un pic mai frumos decât dracu’.
- Să vă scriu dedicația.
- Păi așa, în stradă?
- Uite o bancă!
- Mai bine la terasa aia. Să bem o bere… să ne luăm la revedere.
- Adică?
- Am glumit. Așa sunt eu: fire veselă, voioasă… A!
- Ce-i?
- Afurisitul ăsta de cârcel.
- De unde vă ia?
- De la emoții. Aici, la piciorului drept.
- Masați locul și vă lasă.
- Cum?
- Apăsați și frecați de sus în jos. Uite așa.
- Iuf! Vă mulțumesc. Eu locuiesc la debarcader.
- Unde, acolo?
- Da. Iar ăla e telefonul de la care v-am sunat!
- Cum se face?
- Să vă spun drept nu Marcel a plecat, ci eu! De fapt m-a azvârlit din casă pentru c-am ars fierul de călcat.
- Doar pentru atât?
- Și pentru blonda aia din Chișinău.
- A!
- Și-acum dorm prin bărci, doar când plouă intru în debarcader.
- Este inadmisibil, domnișoară!
- Mie îmi spuneți.
- Haideți la terasă. Au niște mititei grozavi…
- Nu, nu-i nevoie. Când mănânc mă balonez și mi se face sete. Și apa-i scumpă, domnule... Dar simt așa! o undă de tristețe în glasul dumneavoastră. Eu nu cer milă. Nici pomană! Eu vreau doar hrană spirituală, cartea asta cu autograf. Atât! Și vă plătesc pentru ea…
- Nu-i nevoie. Poftiți cartea cu dedicație. Dar să știți că sunt de-a dreptul indignat! Nu pot s-aud așa ceva fără să iau o măsură, două! Pentru că nimeni n-are voie să denigreze speța umană! Voi scrie la ziare, în reviste, o să reclam la Parlament!
- A!
- Cârcelul?
- Nu, paznicul. Vă mulțumesc… Acum trebuie să plec. Pa!
- La revedere, Maria.

*
* *

- Draga mea! Este inadmisibil! Auzi tu! Femeie frumoasă, tânără, nostimă, veselă, plină de caracter… să fie aruncată afară, în stradă, ca o potaie!
- Cine, tu?
- O femeie, dragă! Fe – me – ie! Maria o cheamă, iar logodnicul ei, Marcel, s-a săturat de ea și gata, a schimbat-o c-o moldoveancă din Chișinău.
- Și ea ce face acum?
- Doarme afară, la debarcaderul din Cișmigiu. Eu nu accept așa ceva! Chiar acu’ merg să scriu câteva articole pentru ziarele de dimineață. Ce nesimțit, dom’le! Un animal! O brută! Și societatea asta depravată… Vezi că sună cineva la ușă.

*
* *

- Mitică? Te caută un jandarm.
- Pe mine? Cu ce ocazie?
- Să-ți aducă cheile de la mașină! Are săraca femeie un cazier…