Cu totii suntem niste zei. Niste bieti demiurgi, osanditi sa domneasca peste aceste universuri umpulte de goliciune… Stateam deunazi si ma-ntrebam: mai merita sa narui? Raspunsul s-a rostogolit spre mine din genuni, stropindu-ma cu fier topit: nu am de ce sa mestec jarul timpului doar pentru putina eternitate. Aplecandu-ma, Soarele imi cazu din buzunar. Beteag fiind, m-am sprijinit in toiagul lumii si ostenit, am zabovit un mileniu pe pasunea inverzita a vitejiei. Am auzit aplauze si m-am trezit, surprins , vazand o ceata de copii. Dezmeticindu-ma, am inteles: omenirea…

Ce caut eu in acest zid? Nu vreau sa fiu doar o caramida! Voi zamisli vulcani si-i voi sorbi insetat de lava! Ma voi preface in corabie si voi naviga trufas pe oceanele voastre…. Ha, ha, ha!! Va voi fi faraon, mirsavi viermi scaldati in neputinta. Caci m-au ajuns vechile cuvinte: Ti se mai par oamenii omizi? Inca te mai crezi copac?
Atat de mult in atat de putin! E parca insusi cerul . Trist, sifonat, zacea uitat intr-un ungher dintr-un bordei sperand ca va putea din nou sa acopere. Sarman batran! Esti doar o biata sopirla, ce nu mai stie pentru ce respira. Cazut in mrejele propriei vanitati, te-ai poticnit in pietricelele de pe marginea drumului.

De aceea va spun, inchideti servieta compatimirii. E de mult plina cu aurul inlacrimat, dar stralucitor al vietilor voastre. Fiti grauri. Ghiersul vostru sa-l mangaie pe profan cat si pe apologet Daruiti mahnirea si uitati ca ati semanat copaci plangatori.