agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3459 .



Vacanțe
prose [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [anton ]

2006-02-26  | [This text should be read in romana]    | 



Prima zi, adică într-o joi

- Doamnelor învățătoare și profesoare, domnilor profesori, Angelico, așa nu mai merge. Pericolul este e-mi-nent. Dacă nu facem rost de copii, inspectoratul ne închide școala. Pentru un singur copil lipsă, putem ajunge pe drumuri, sau să facem naveta cine știe prin ce coclauri. Gîndiți-vă că e o treabă serioasă și trebuie să facem și sacrificii. Avem familii, gospodării, copii de crescut, pămînt de lucrat, cu o singură excepție toți sunteți dascăli, soț și soție, situația v-ar afecta îndoit. Așa că, ieri, în ședința Consiliului de Administrație am hotărît că pentru anul acesta școlar trebuie să înfiem un copil pe care, bineînțeles, să-l școlarizăm aici la noi. Se oferă cineva?
- Eu în nici un caz, domnule director, sunt femeie în vîrstă, mai am doi ani pînă la pensie, izbucni o doamnă cu părul alb. Și nu vreau să par caustică, dar nu cred că asta este o soluție bună.
- Nu la dumneavoastră ne-am gîndit, doamnă Vasilescu. Și chiar dacă sînteți acustică, eu personal vă înțeleg, dumneavoastră ați fost un exemplu de dăruire pentru unitatea noastră. Sincer să fiu, deja ne-am orientat la domnul profesor de română, e tînăr, abia și-a dat definitivatul, deci nu are probleme cu catedra. Decît în cazul expus de mine mai sus, cînd rămînem fără elevi. Deci, domnule profesor Filip?
- Bine, dar eu nu pot crește un copil, nici nu sunt însurat măcar. Și nici nu aveam de gînd să mă căsătoresc așa repede. Adică drept să spun nici nu m-am gîndit la varianta asta pînă acum.
- Uite că acum ai la ce să reflectezi, tinere! Þi-am dat o temă de studiu. Dar nici nu e nevoie să te căsătorești în adevăratul sens al cuvîntului, domnule profesor. Chiar dacă nici una dintre tinerele satului nu v-a atras pînă acum, putem rezolva problema și veți fi ajutat de domnișoara secretară, care nici dumneaei nu este căsătorită de-adevăratelea. Oricum toți colegii știu că între dumneatale și dînsa există o relație de prietenie, doar vă beți în fiecare pauză cafeaua la secretariat sau în cabinetul de română. Așa că domnișoară Angelica, împreună cu domnul Filip, săptămîna viitoare intrați în concediu, bineînțeles după ce terminați de încheiat situația școlară, și căutați prin casele de copii din zonă unul să vă placă, și care la anul să meargă la școală. Dacă nu cumva vreți un copil mai mare să-l școlarizăm chiar de anul acesta.
Domnule profesor, ca să vedeți că noi ne-am gîndit și la aspectul financiar, v-am propus deja pentru gradația de merit pe patru ani, iar domnișoarei secretare îi vom asigura noi, colectivul de cadre didactice, împreună cu sindicatul, o vacanță frumoasă, bineînțeles în vacanța de vară a elevilor, în Franța. Am eu acolo un verișor care ține un fel de han. Și asta în fiecare an, pînă cînd elevul va termina ciclul gimnazial. Vă vom ajuta și cu mîncarea pentru copil, rămîn atîtea cutii de lapte de la „cornul și laptele”, dar țața Rodica, femeia de serviciu vă va face de trei ori pe săptămînă cîte o pîine la țest, veți avea mielul de Paști și porcul de Crăciun asigurat plus două hectare la asociație. Așa că vă rog să colaborați dacă doriți să mai existe acest colectiv. Pentru asta, bineînțeles va trebui să vă căsătoriți, măcar de formă, după un timp puteți divorța. Vom încheia și un contract, prin care fiecare coleg se obligă să depună într-un cont pe numele vostru niște bani. Ne-am gîndit că 50 de dolari lunar am putea da fiecare dintre noi, iar acolo unde este familie, cîte 40. Noi suntem 13, dar se strînge într-un an școlar suficient să vă mulțumească. Iar obligația dumneavoastră va fi să îngrijiți copilul și să vă ocupați de creșterea și educația lui. Și bineînțeles, de școlarizare, doar de aici am plecat. Mi se pare un tîrg cinstit.
- Domnule director, interveni Angelica, secretara, o tînără blondă și slabă, cu fața pistruiată, din partea mea nu am nimic de obiectat, știu cîte sacrificii ați făcut să-mi faceți rost de postul acesta. Altceva vreau să vă întreb: Să scriu toate astea în procesul verbal?
- Nu, firește! Doar în registrul special, acela cu evenimentele școlii, care stă la mine. Și banii îți vor prinde bine, că tot îți dai, la vară licența în finanțe. Chiar dacă-ți găsești altă slujbă, niște bani tot îți trebuie, nu? Deci, cine este pentru? Cine e împotrivă? Se abține cineva? Mulțumesc. În unanimitate de voturi se aprobă propunerea de înfiere a unui copil.
- Acum, că tot s-a hotărît, aș vrea să discut și eu cu Angelica în particular, să vedem ce avem de făcut și cum ne vom organiza timpul. Și mai sper că propunerea pentru vacanța de vară s-a făcut pentru întreaga familie, nu numai pentru mamă, interveni tînărul profesor. Nu e corect să rămîn singur cu copilul aici la țară. Sau poate se oferă cineva să-l îngrijească pe timpul verii?
Cum nimeni nu-și dorea acest lucru, în final s-a adoptat hotărîrea ca fiecare coleg să cedeze valoarea de pe un hectar de pămînt pentru acoperirea cheltuielilor de transport, cazare și masă, mai puțin cheltuielile ocazionale.


Puțin mai tîrziu, în cabinetul de română, tinerii în cauză își evaluau perspectivele prin prisma situației inedite

- Angelica, s-a potrivit cum nu se poate mai bine. Se pare că habar nu aveau de intențiile noastre. Dar acum mi-a venit o idee și vreau să-ți spun o poveste.
- Filip, sînt de-a dreptul buimacă, bine ai făcut că m-ai scos de acolo, cine știe ce aș fi spus. Ce poveste vrei să-mi spui? Legată de noi?
- Într-un fel da, legată și de noi. Părinții mei, profesori, îmi povesteau că acum cîțiva ani, o brigadă de inspectori școlari din Teleorman s-au dus să inspecteze o școală sătească, undeva la marginea județului. Dar se pare că toate drumurile de țară seamănă între ele, așa că au trecut fără să știe în județul vecin, Olt și s-au oprit la prima școală întîlnită pe traseu. Au făcut ei inspecția, au dat și sancțiuni, cei de acolo nu erau deloc pregătiți pentru așa ceva, deși fuseseră anunțați. Știi tu ce fel de pregătiri, damigene, pachețele…într-un cuvînt au fost luați ca din oală și abia după vreo trei săptămîni s-au lămurit și unii și alții, și asta doar dintr-o întîmplare. Bănuiești unde bat?
- Nu, dar povestea e haioasă. Continuă!
- Și școala noastră e tot undeva la limita județului. Și problema cu efectivele de elevi este generală. M-am gîndit că-l putem înscrie pe copil la a doua școală, undeva în județul vecin. Trebuie doar să mă interesez care dintre ele e mai presată de numărul de elevi. În felul acesta cîștigăm din două părți, sugem la două oi. Tu ai o verișoară, Nuți, aia care e secretară la inspectoratul școlar, la perfecționare, ai putea s-o rogi pe ea să se intereseze de o școală cu aceleași probleme. Ce zici? Nu e o idee trăznet?
- Bine. Da, recunosc, ideea este foarte bună. Dar copilul? El cum poate fi prezent în două școli deodată?
- Se rezolvă și asta, doar provine de la școala de copii, are probleme de adaptare se presupune, nu-i așa? Deci trebuie să-l vadă un psiholog școlar, de trei ori pe săptămînă, iar noi, sub pretextul acesta îl ducem alternativ la cele două școli. Eu sunt profesor, nu mi-e greu să conving învățătoarea că mă pot ocupa de educația și instruirea lui. Nu vorbim cu directorii, nici nu e nevoie, discutăm direct cu învățătoarea.
- Și cum facem cu transportul? Cum poți să duci copilul cu autobuzul, cînd oamenii vor vedea că nu-l duci la oraș.
- Iau mașina fratelui meu. Are o Dacie veche, acum vrea să-și cumpere una nouă, dar pînă atunci cu puține reparații o facem să circule. Pînă cînd ne vom lua și noi mașina noastră, doar o să avem bani, nu? Mîine plec la oraș să-l caut, știu că s-a mutat după divorț, stă în atelierul unui prieten, sculptor.
Filip ajunse devreme în micul oraș de provincie. La prima oră a zilei nu era nimic deschis, era prea devreme să-și caute fratele și nu voia să-l trezească din somn, mai ales că avea viață de noapte, ca orice artist. Fratele lui, Viorel, cînta într-o formație de muzică hip-hop, sau cum s-o fi numind, „Păguboșii” și avea program în fiecare noapte la un local de noapte. Își bău cafeaua la un nonstop, în picioare, alături de măturătorii de la Urbis, îmbrăcați cu veste portocalii, care-și lăsaseră măturile rezemate afară, de tomberoane. Un cerșetor se apropie de el. Îl cunoștea, adică toți îl cunoșteau pentru spectacolul pe care-l făcea „dă mă și mie o mie de lei, hai mă îmi dai, îmi dai mă? de ce nu-mi dai mă? Hai mă dă-mi, f….te-n cur. Măcar cinci mii”. Băgă mîna în buzunar să caute o monedă, nu-i plăcea tot circul acesta, mai ales că trebuia să-și limpezească gîndurile, să-și facă un plan, îl așteptau acțiuni importante. „uite că-mi dă, uite că-mi dă”, țipă cerșetorul văzîndu-i gestul. Îi dădu o monedă de 5ooo și bău în grabă ce mai rămăsese din cafea. Își consultă ceasul apoi porni spre locuința fratelui său, undeva pe fundătura Caraiman, habar n-avea pe unde vine asta. Întrebă cîțiva cetățeni, în final o gospodină, cu sacoșele pline de cartofi și praz îi indică direcția. La adresa indicată era o casă veche pe 3 niveluri, cu o curte interioară în care funcționau mai multe ateliere de artă plastică, vitralii, pictură, sculptură și fier forjat. Tot acolo își avea sediul și Asociația Scriitorilor „Condeiul de aur”. „Ia te uită unde și-au găsit ăștia sediul”, își zise el. Cred că i-a dat afară Primăria de peste tot de au ajuns în fundătura asta”. Filip mai obișnuia să participe la cenaclurile lor, dar, în ultimul an, nu mai avusese timp, sau, poate, că în sinea lui era dezamăgit de nivelul literar al celor cîțiva scriitori pensionari, sau poate mai degrabă, de încremenirea lor și lipsa de reacție la nou. Tineri ca el nu prea veneau, sau dacă participau la acțiunile culturale organizate de asociație, trebuiau să gîdile orgoliul președintelui, un scriitor în vîrstă căruia i se scriau omagii de ziua de naștere, onomastică sau de sărbători, și dacă uneori nu avea cine, și le scria singur. Ajunse în fața unei uși pe care citi:

MITICÃ BOLOVAN
SCULPTURÃ MONUMENTALÃ ȘI CRUCI
Bateți tare și repetat


„Aici trebuie să fie”, își zise Filip. „E singurul cu nume predestinat, frate-miu nu-și putea alege decît astfel de amici”. Așa că urmă îndemnul și bătu la ușă de 4 ori „ca în a 5-a de Beethoven”, își zise în gînd. După cîteva secunde auzi un zgomot de picioare tîrșîindu-se de podea, apoi ușa se deschise și un cap blond și ciufulit se ivi în cadru.
- Salut, îi zise Filip. Scuze că vin așa devreme, dar n-aveam unde să pierd timpul și cafeaua la voi în oraș e proastă.
- Hai, bine, intră. Scuză deranjul, nici nu mi-am desfăcut bagajele. Și probabil nici nu le voi desface așa curînd, stau aici provizoriu.
- Uite care e treaba, ca să nu pierdem timpul. Ai Dacia de la tata, eu nu am avut pretenții, știi bine, dar acum am nevoie de ea. Tu tot n-ai bani s-o repari, vreau să mi-o împrumuți un timp. În week-end o poți folosi. Mă însor, am înfiat un copil și trebuie să-l duc la școală. E poveste lungă, o să-ți spun eu altă dată.
- Mda. Uite cum facem. Eu nu pot sta aici, pe capul omului, el lucrează, e atelierul lui. Are clienți, comenzi, eu îi dau o chirie mică, dar asta e o soluție provizorie. Mă iei la tine în spațiu, găsești tu o cameră și pentru mine, iar eu te servesc cu mașina. Ba te ajut și să-ți duci copilul la școală, deși nu înțeleg la ce-ți trebuie mașina pentru asta, școala e la doi pași de tine.
- Þi-am spus, e poveste lungă. Va învăța la două școli, iar una este în alt sat. Dar vreau să ții doar pentru tine chestia asta, nu trebuie să mai afle cineva, mai ales că este încă doar un plan de acțiune. Ok, se aprobă, te muți la noi, poți folosi mașina și pentru navetă, ai doar 10 km. Hai, încarcă-ți bagajele, oricum văd că nu ai prea multe, Vica nu ți-a lăsat cine știe ce după divorț.
- Mi-a lăsat mașina și cam atît. A, și țoalele de pe mine și instrumentul (Viorel era basistul formației). A rămas ea cu apartamentul și cu copilul.
În cîteva minute încărcară vechea Dacie, dar pornirea ei necesită mai mult de o jumătate de oră. Și după o oră erau deja acasă la Filip. Avea o căsuță mică, cu grădină, de la o bătrînă din sat, o cumpărase cu contract de întreținere, însă bătrîna trecuse în lumea drepților destul de repede, așa că Filip se trezi proprietar peste un imobil din cărămidă, cu patru camere, hol și prispă, o bucătărie de vară din paiantă, cîteva orătănii, un cîine și o mulțime de șoareci. Angelica se mutase la el, acum nu se mai fereau, nu mai trebuia să salveze aparențele, oricum toți știau că trebuie să se căsătorească.

A doua zi, povești între frați

- Cînd am auzit cheia învîrtindu-se în broască nu știu cum am ajuns pe balcon cu blugii în mînă. Nici în armată nu percutam așa rapid, la alarme. Și totuși acolo, ce crezi? În loc să sar direct, că doar era la etajul 1, am pierdut timp prețios. Sub mine, era unul care grebla un rond cu flori în formă de stea. Frumoasă stea, mi-am spus admirativ…, mi-a fugit gîndul ca ăluia din Proust cu savarina. Norocul meu că pusese și lanțul la ușă. Îmi părea rău de flori, pansele și regina nopții sau gura leului să fi fost, cert e că am sărit chiar în mijlocul lui.
- Și ăla cu grebla? Ãla ce-a zis? Filip turnă vin în pahare, el și cu fratele lui, Viorel se bucurau de sfîrșitul de săptămînă, stînd pe prispa casei de țară. Se bucura și de ultimele zile de burlăcie, în cîteva zile urma să se însoare cu Angelica, și spre mirarea lui nu era deloc emoționat sau nervos așa cum îi prezisese Viorel.
- În prima fază a rămas blocat. Apoi a fugit după mine. Eu, cum eram bezmetic, m-am împiedicat de sforile lui și m-a prins nenorocitul, mi-a tras cîteva greble pe spinare, nici nu mai mi-amintesc bine cum am scăpat. Dar am venit după cîteva zile, i-am rupt toate florile și i-am pus unele din plastic în loc.
Filip nu se putea stăpîni din rîs.
- Și de ce de-abia acum îmi povestești? Nu de la asta a pornit Vica divorțul?
- Și de la asta, dar bomboana pe colivă a fost cu serviciul. Eu nu prea aveam atunci de lucru…
- Parcă acum ai… Sau cîntatul la cîrciumă consideri că e slujbă? Măcar ți-a făcut carte de muncă?
- Încă nu, dar nu asta voiam să spun. Munceam ocazional, Vica știa că lucrez la Sanepid, dar i-am atras atenția să nu cumva să mă sune acolo vreodată, oricum, eu ca inspector aveam multă muncă de teren și nu prea stăteam la birou.
- De unde și pînă unde tu inspector la Sanepid?
- E poveste mai lungă. Îmi rămăsese un halat de la Florina, știi tu…asistenta. Într-o zi n-aveam nimic de mîncare prin casă așa că am luat halatul pe mine și m-am dus la cantina liceului. Administratorul cred că băga mîna în gestiune destul de adînc, mi-a și spus: „Dar a venit și săptămîna trecută cineva de la dumneavoastră, mi-a spus că e bine. Ne-am și înțeles”. Nu prea știam ce să-i spun, i-am atras doar atenția să mute făina pe alte rafturi. „Dar colegii dumneavoastră mi-au spus s-o pun acolo, acum iar o mut”? Nu mai știu ce explicație i-am dat, de fapt nu mai contează. După ce am controlat depozitul de alimente și am luat cîteva cutii de conserve care păreau expirate, m-am gîndit să servesc și masa la ei, cu elevii. Acolo am cunoscut-o pe Vica, era pe atunci pedagog sau cum s-o fi numind funcția aia, m-am așezat la masa ei și i-am oferit mărul meu, care era mai frumos. A doua zi s-a mutat la mine, pe atunci stăteam în gazdă. A impresionat-o că aveam multe icoane pe pereți, zicea că am suflet bun și sunt cu frica lui Dumnezeu.
- Icoane de unde? Că tu nu prea le ai cu biserica.
- De la gazdă, era o bătrînică bisericoasă. Am rugat-o eu să-mi pună niște icoane, înainte de Florina, asistenta, deh… fusese Mihaela, care mă știa de popă, pe atunci purtam barbă, o cunoscusem pe tren. În fiecare dimineață ea știa că plecam la biserică, undeva la țară, dar încă n-aveam parohie că nu eram însurat, îmi făcea și pachețel. Uneori mai treceam pe la vocalistul trupei, Ion, era și cîntăreț la biserică, mai îmi dădea colivă, colaci, sau mai știu ce avea prin casă. Pînă m-am plictisit și de ea într-o zi și i-am spus cum stă treaba, devenise prea insistentă, voia să-mi vadă biserica, ba cred că voia să devină și preoteasă.
- Bun, să revenim. Ce s-a întîmplat cu Vica?
- Cu Vica… A, da! Într-o zi o pune naiba și sună la Sanepid, a luat numărul din carte. Îi răspunde un tip. „Cu domnul inspector Ghimpău Viorel, vă rog” zice ea. „Care inspector?” întreabă ăla. Ea repetă. „N-avem cucoană nici un Ghimpău aici, ați greșit numărul”. „Nu e sanepidul”? „Ba da, dar n-avem nici un Ghimpău inspector. Doar Goran sau Grigore”. De atunci a intrat ea la bănuieli că o mint.
- Și cum a reacționat?
- Păi normal că m-a întrebat, dar am ieșit destul de bine din situația asta. I-am spus: „A, era nenorocitul ăla de Sotir, i-am făcut și eu o dată poanta asta logodnicei lui și acum se răzbună. Þi-am spus să nu mă suni la birou, că doar d’aia am mobil”. E drept că îl țineam mai mult închis, nu-mi place să-mi ia urma cine mai știe cine, mai ales că aveam și niște datorii la unii. Una peste alta s-au adunat și pînă la urmă s-a săturat și ea de minciunile mele. Dar tu știi că eu așa sunt, așa mi-e firea, în adîncul meu sunt un om bun. Poate prea bun.
- Da, sigur, în adînc. Poate prea adînc. Viorele, unii se satură săpînd. Așa și Vica. Să știi că mie-mi pare rău de ea, n-o fi fost ea o frumusețe dar era isteață și mai ales avea simțul umorului.
- Isteață, da. Că d-aia mi-a luat și casa și copilul. Mi-ar fi luat și mașina dacă n-ar fi trebuit s-o repare.
- Dar cu sfîntul Nafonfil cum a fost? Eu cred că aia a fost bomboana pe colivă. Auzi și la tine, ce idee, să pui copilului numele ăsta. Bine că te-a lămurit în final, sau poate că ți-a fost frică de divorț, cum te-a amenințat. A plîns o săptămînă și ne spune: „Convingeți-l pe nebun să nu declare numele la Primărie că a doua zi și dau divorț și plec la mama”. Noroc că a fost fată, că altfel nu știu ce s-ar fi întîmplat.
- Păi ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat, tot a plecat…
- Da, dar măcar știu că nu din cauză de sfînt.
- E drept, a mai fost și bătaia aia, dacă o pot numi așa, continuă Viorel, privind undeva spre piciorul mesei, unde un șir de furnici șerpuiau spre o gaură din colț. Dar și să-mi dea cu sticla în cap nu puteam suporta. A trebuit să stau cu fesul pe cap două săptămîni în plină vară, le spuneam tuturor că am sinuzită, mă protejez.
- Păi n-ai început tu? Tu i-ai tras primul o palmă, eu cred că reacția ei a fost chiar normală.
- Aia nu se pune. Prima palmă nu se pune. Niciodată, asta o știu de Bidigaie, lăutarul.
- Nu se pune pe naiba. Gărgăunii tăi din cap. Bine că măcar acum sper că te-ai maturizat.
Viorel nu zise nimic. Sorbi cu poftă din pahar. Pe poartă intră viitoarea mireasă, trăgînd din greu două genți mari de sport, pline cu haine. Se mutase de două zile la Filip. Viorel se grăbi s-o ajute.

La o săptămînă după aceea, Filip și Angelica semnau în registru stării civile, adică se zice că erau căsătoriți cu acte în regulă, iar în alte două săptămîni au găsit și copilul. Avea exact vîrsta de școlarizare, șase ani, și deborda de sănătate și veselie.
Cu el de mână au intrat în clasa I-a A (nu se știe de ce A cînd era una singură) în 15 septembrie, prima zi de școală.
După prezentarea învățătoarea, tinerii părinții au chemat-o la o discuție între patru ochi.
- Știți, copilul este sănătos, dar ne-am gîndit să nu-l forțăm, adaptarea la noul program ar trebui să se facă treptat, e foarte legat de colectivul de unde provine, și v-am ruga să-l mai păsuiți primul an. Adică să nu-l treceți absent, va veni la școală din două în două zile, în rest ne ocupăm noi cu temele și educația lui. Trebuie să-l vadă psihologul școlar, și să continuie cu 2-3 ședințe de terapie pe săptămînă
- Vai de mine, nu e nici o problemă. Sunt convinsă că veți avea grijă de el. Important este să asimileze materia și să fie sănătos. Dar dumneavoastră știți mai bine ce este de făcut.
A doua zi, Filip și tînăra lui soție s-au urcat în Dacia care suferise cîteva reparații esențiale și au plecat de acasă cu micul școlar, spre oraș. După cîțiva kilometri însă, au schimbat direcția spre județul vecin. În primul sat au oprit mașina în fața școlii primare și evenimentul din ziua precedentă s-a repetat și aici, astfel că micul elev era înscris la două școli, în clasa I-a (A, firește).
Contul lor din bancă se dubla prin acest artificiu, ambele școli se pare că aveau aceeași problemă cu numărul de elevi.
La sfîrșitul anului școlar, aveau deja 12.000 de euro destinați minunatei vacanțe care-i aștepta.

Imediat după ultimul clopoțel, cei trei primiră o vizită neașteptată. O femeie tînără, cu părul roșcat, tuns scurt și ochelari de soare se opri în dreptul ușii, și se adresă celor din casă, care sărbătoreau evenimentul:
- Bună ziua. Aș vrea să vorbesc cu domnul Ghimpău Viorel. Era Vica.
- Pot să șed? întrebă Vica. Nu e nevoie să mă serviți cu nimic. Poate cu un pahar de apă minerală, zise ea așezîndu-se pe scaunul liber, fără să mai aștepte încuviințarea cuiva. Oricum, toți rămăseseră cu gura căscată de uimire, mai puțin Angelica, ea nu știa despre ce este vorba.
- Aveți și prăjiturele… am să iau și eu cîteva, sunt făcute în casă?
- Da, le-a făcut mama soacră, răspunse Angelica.
- Înseamnă că de acolo le cunosc. Face prăjituri excelente, dar pe mine n-a reușit să mă învețe. Sau poate n-a avut timp. Eu de fapt cu domnul Viorel aș fi vrut să vorbesc, dar dacă tot suntem cu toții aici, ca în familie, mi-aș putea permite să spun, poate că e mai bine. Vai, Filip, am uitat să-ți urez casă și copii de piatră, uite o fac acum. Doamnă, să aveți grijă de el, să nu capete obiceiuri proaste.
- De fapt de ce ai venit, Vica? îndrăzni Viorel într-un tîrziu s-o întrebe? Am făcut partajul, ce-ți mai trebuie?
- Da, era și timpul să mă întrebi. Că de fată ai uitat, n-am primit de două luni pensia. Dar nu asta e important, sunt convinsă că te vei achita de datorie. Vreau să vă povestesc o mică întîmplare. Dacă nu știți, aflați că am terminat facultatea și de un an sunt profesoară de educație fizică la o școală din oraș. Mulțumesc, nu e nevoie de felicitări. Dar să vedeți ce mi s-a întîmplat. Semestrul acesta, adică tocmai ce-l încheiarăm, cum s-ar zice, mă roagă o colegă să o suplinesc o săptămînă. N-o puteam refuza așa că accept și fac naveta la țară, unde avea catedra. Cînd colo, ce să vezi? Mașina domnului Viorel parcată în fața școlii. Curioasă cum mă știți, mai puțin partea feminină de față, - și arătă spre Angelica -mai întîrzii cîteva minute, cu riscul să pierd autobuzul spre oraș, și-l văd pe domnul Viorel ieșind din școală cu un copil de mînă, se urcă în mașină și pleacă. Copilul cu ghiozdan în spate, e clar îmi spun, dacă eu nu l-am făcut, poate că e al lui din altă relație. Sau poate are obligații. Ia să cercetez. Și uite așa am aflat că micuțul are probleme psihice, și este de fapt nepot. Bine, îmi spun iarăși, dar nici fratele nu era însurat, deci nu putea avea un copil așa mare. Să continui? Ok, ca să scurtez povestea, vă anunț că știu tot. Prin urmare, mă consider îndreptățită să fiu supărată că nu m-ați invitat și pe mine la masa de Paști și nu mi-ați trimis măcar o bucată de șorici de Crăciun. Am să mă mulțumesc totuși cu o parte din agoniseala voastră cinstită, dacă nu aveți cumva altă idee mai bună.
- Pe stomacul gol omul gîndește mai încet dar prost, interveni Viorel. N-aș vrea să fac acum o dizertație despre mîncare, dar trebuie să amintesc totuși că nimic important nu se întîmplă fără ea. Vorba țiganului „să mănîncă și gura mea”. Nu e aluzie la tine, Vica, dar vreau să spun că pui greșit problema. Uite, cele mai importante afaceri se fac la o masă, partenerul, sau mă rog, virtualul partener de afaceri devine mai maleabil cu burta plină. Mai ușor de convins. La fel și cu femeile, foarte important să le inviți la cină și pe urmă acasă la tine, ca să nu mai vorbim de agapele, chiolhanurile sau grătarele la iarbă verde. Cum ar veni, totul se învîrte în jurul mîncării, așa că nu mă miră atitudinea ta, Vica.
- Drăguță, mîncarea e un pretext, dacă nu ți-ai dat seama încă. Doar știi că sînt vegetariană. Problema este că nu-mi place să stau pe tușă, mai ales că avem încă probleme financiare de rezolvat. Își privi ceasul. Ia te uită cum a trecut timpul. Cred că e cazul să mă retrag, vă las să meditați.
- Ai făcut progrese, îi răspunse Viorel. Știi să citești ceasul. Pe acela din centru nu-l nimereai niciodată, citeai temperatura aerului. „E ora 25”, parcă te aud și acum.
- Ia nu vă mai împungeți, spuse Filip. Mi-e foarte clar ce vrea Vica. Îmi pare rău să-ți spun că bani n-avem de unde, o parte i-am dat pentru o mașină second hand și restul ne trebuie pentru plecarea în Franța. Tot ce putem face pentru tine este să te luăm cu noi în concediu, cu singura condiție să-ți rezolvi problema cu pașaportul și invitația, știi că doar așa poți intra în Shengen.
- Eu să fiu sincer mă gîndisem la altceva, dar mă văd în situația de a accepta. Pentru anul viitor poate găsim altă soluție. Cu ieșirea din țară treaba e simplă. Iau un bilet pînă la Budapesta, de la o agenție de turism, plătit de voi, desigur. De acolo vom continua drumul împreună. Acum vă rog să mă scuzați, am bagaje de făcut și trebuie să rezolv și cu fata. Viorel, cred că maică-ta n-ar avea nimic împotrivă s-o las la ea, și-așa îți băga în cap că nu te las s-o vezi. V-am pa, ținem legătura pe mobil, uitați numărul meu.
Femeia le întinse o carte de vizită pe care Filip o băgă în buzunar. După ce plecă, Viorel ținu să-i reproșeze fratelui său:
- Asta ne mai lipsea acum, s-o luăm cu noi. Ce-ți veni să-i propui asta?
- Era singura soluție să putem cîștiga timp. Stai să vedem, poate reușim și ne pierdem de ea. Deși la cît de informată este, nu merită să riscăm. Mai bine îți atragi inamicul de partea ta.

Mașina fugea pe șoseaua ce ducea de la vama Turnu la Budapesta. Era un Renault de 6 locuri, cumpărat la mîna a doua, care însă funcționa bine, fără bătăi de cap. Erau în vacanță și toți erau binedispuși, mai ales Angelica. Era prima oară cînd ieșea din țară și ochii ei erau dornici să cuprindă cît mai mult din peisaj. O ploaie de vară căzută în timpul nopții făcuse aerul respirabil, astfel că nu era nevoie de aerul condiționat al mașinii, cel puțin în etapa asta. În aproximativ trei ore trebuia să ajungă la Budapesta, iar întîlnirea cu Vica urma să aibă loc după amiază la ora 5. Vor înnopta în Austria, aveau adresa unui motel cu prețuri modeste și servicii bune.
Ajunseră conform planului la Budapesta în parcarea gării. După ce vizitară pe jos orașul și mîncară din sandvișurile pregătite de Angelica, au ajuns și la momentul întîlnirii cu Vica, în dreptul biroului de informații din gară. Vica îi aștepta nervoasă, cu două genți de voiaj, pline ochi.
- Nu mai veneați dragă? Îi întîmpină ea. Stau aici de două ore. Hai, că nu avem timp de taclale, unde este mașina.
- Vico, ce ai putut pune în două genți? Nu ți-era suficient una singură? Chiar cu portbagajul nostru mare și tot trebuie să le cam înghesuim.
- N-am timp acum de explicații. Una nu este a mea, am luat-o din autocar. E a unui tip care mergea la Veneția, sper că n-a observat încă lipsa ei.
- Ești groaznic de cinică, îi zise Viorel. Și mi-am dat seama tîrziu de asta, abia cînd l-ai filmat pe verișorul tău aruncîndu-se cu mașina de pe pod, în Olt. Cred că păstrezi și acum o copie după casetă și te mai uiți la ea din cînd în cînd. Dar că ești și hoață chiar nu mi-aș fi imaginat. Trebuie să fim atenți la tine, ești în stare să ne bagi în belele. Și sîntem abia la începutul călătoriei.
- Să trecem peste asta. Pur și simplu mi-a plăcut geanta italianului și nu m-am putut abține, mai ales că toată călătoria m-a pipăit și mi-a făcut apropouri, nimerisem pe locuri vecine. Știi că nu-mi plac tipii ăștia, gigolo de doi bani. Nu-mi desfac picioarele pentru orice pîrlit. Bine, cu tine Viorele, a fost altceva, măcar erai artist, pe mine m-au atras de mică oamenii de artă. Voiam chiar să mă fac balerină.
Încărcară bagajele și porniră spre Austria. Au oprit, așa cum și-au propus la primul motel întîlnit în drum, după trecerea graniței și au închiriat două camere. Pentru că Viorel nu dorea să împartă camera cu Vica au convenit să doarmă femeile împreună și bărbații la fel, deși aspectul acesta nu-i prea convenea lui Filip, în primul rînd că-și dorea lîngă el proaspăta soție, apoi îi era teamă de influența pe care Vica o putea avea asupra Angelicăi.
La puțin timp după ce despachetară, Angelica intră în camera bărbaților. Pe fața ei se putea citi o vie emoție.
- Filip, începu ea, cu glas șoptit. Viorele, cred că am intrat într-o belea Eu v-am spus că femeia asta ne poartă ghinion.
- Ce s-a întîmplat, dragă? Ce e cu tine?
- S-a întîmplat că Vica a deschis geanta aia, a italianului. Și pe lîngă haine a găsit cîteva zeci de carduri false sau furate, naiba știe, și un pistol. Dacă ne caută ăla acum? Că doar nu era prost să declare furtul la poliție.
Se duseră cu toții în camera cealaltă. Vica sta pe pat, își aprinsese o țigară și bea cafea. Mîinile îi tremurau, era nervoasă, îi dispăruse buna dispoziție. Îl prinse în brațe pe Viorel.
- Da mă, ai avut dreptate, m-am băgat singură în încurcătura asta și mai rău, v-am băgat și pe voi. Dacă vreți puteți pleca mai departe fără mine, am să scap de geanta aia nenorocită, o arunc la tomberon chiar acum.
- Nu. Ar fi o greșeală și mai mare, poate pe drum undeva. Dar uite ce vom face: vom evita cît mai mult autostrăzile și vom circula doar pe drumuri secundare. Acela știe unde mergi? Sper că n-ai avut astfel de dialoguri cu el.
- Știe doar că merg în Franța, în Provence, la niște prieteni.
- Pentru un individ isteț asta ar fi suficient. Oricum, sper să ajungem înaintea lui, măcar să prevenim oamenii.
- Cum să-i prevenim? Și ce să le spunem? Fiți atenți că ne urmărește unul. Să fim serioși.
- Mai bine ne culcăm, conchise Filip. Mîine, cu mințile odihnite, vom putea lua o hotărîre. Și trebuie să scăpăm de geanta aia cît mai repede. Dar asta tot mîine.
A doua zi dimineață, Viorel aduse în cameră micul dejun: croisanturi și cafea cu lapte.
- N-are nici un gust laptele acesta al lor, zise Angelica, sorbind din paharul de plastic. Cu toate proprietățile alea organolaptice cu care se laudă ei.
- Se zice organoleptice, dragă, o corectă Filip.
- Bine, dragă, le știi tu pe toate, se bosumflă Angelica. Deși mi se pare corect organolaptice, doar vorbeam despre lapte.
După o jumătate de oră porniră la drum. La prima parcare aruncară geanta împricinată la gunoi. Mașina mergea bine, motorul torcea încet, toți erau însă tăcuți, preocupați de noile evenimente.
Filip deschise radioul. „Auf folgenden Strecken staut sich der Verkehr…” se auzi în difuzor.
- Închide-l naiba, sau pune o casetă, și așa nu înțelegem nimic, izbucni Vica.
Filip luă o casetă la întîmplare și o introduse în casetofon. Din difuzoare începu să cînte Liviu Vasilică și taraful lui „Mărine, Mărine…”. Angelica ascultă primele versuri apoi izbucni în rîs. Filip la fel, fu zguduit de cîteva hohote, care-l făcu să oprească mașina pe dreapta.
- Ce ai, soro? Vera era nelămurită, nu înțelegea pricina veseliei.
- Ne-am adus am…min..te….începu ea printre sughițuri. La sfîrșitul de an școlar, a venit și inspectoarea generală, mai mult în trecere, că are neamuri în sat, dar a stat nițel și la serbare. Și tocmai cîntau copiii din grupul folcloric instruit de Filip, melodia asta. Și cînd au ajuns la „numai una nu juca/Mărine, Mărine…” au continuat cu varianta culeasă de ei, neaoșă „ședea-n cur și suspina”. S-a făcut inspectoarea roșie, a doua zi i-a luat directorului 10% din salariu. Și Filip a primit mustrare verbală, a trebuit să dea notă explicativă.
- Ce prost și directorul acesta al vostru, comentă Vica. Dar nici cu inspectoarea nu mi-e rușine. Am auzit că e și asta o afaceristă… cînd era profesoară la clasă, cum lua o clasă nouă îi și întreba pe elevi ce sunt părinții lor, unde lucrează. Nu scăpa nimic, trebuia să ia de la fiecare ceva. Unul era la poliție, la evidența populației, nu l-a lăsat nici pe acesta pînă nu și-a schimbat buletinul. Copiii nu aveau ce face, îi taxa la note de nu se vedeau. Dar o dată i s-a înfundat, de a știut-o tot tîrgul, că de atunci îi zic elevii „stafia”. I-a întrebat pe copii ce și cum, unul zice: „tata e informatician”, ia să-mi repare și mie calculatorul, și să-mi pună un procesor nou”, altul zice că maică-sa repară ceasuri, a doua zi i-a și adus o pendulă veche.
- Așa, și? Întrebă Angelica. Asta se practică peste tot, nici nu mă miră.
- Păi da, dar stai să vezi. Unul zice că taică-su e fotograf, aici a stat nițel pe gînduri, „ia să-mi facă și mie niște fotografii”, s-a orientat ea pînă la urmă. Iar un copil zice că taică-su lucrează la pompe funebre. Asta a blocat-o de-a binelea. Ce să-i ceară ăstuia? sicriu? cruce? Dar cum nu putea să nu-l taxeze și pe acesta, i-a cerut să-i aducă niște pînzeturi, satin din acela alb, cu care se învelește mortul în sicriu.
- Tu de unde știi asta, Vico? O întrebă Filip? Că de-abia terminași facultatea.
- La oraș lumea e mai informată, cumnate, răspunse ea ironic.
Au mers întins, cu mici pauze de cafea și gustări, prin cîte o parcare. Șoselele austriece erau bune, fără gropi, își puteau permite să mai ațipească pe rînd.
După două zile erau deja în Franța, peisajul se schimbă, de la munții înzăpeziți au ajuns acum într-un ținut aproape uscat, doar niște conifere pitice, ca jnepenii, creșteau pe dealurile din Provence. Și cîmpuri mov de levănțică defilau prin fața ochilor lor mirați, alternînd cu dealuri pline de viță de vie și alte culturi despre care nu cunoșteau nimic. Au înnoptat lîngă Marsilia, într-un orășel cu multe canale pe care navigau tot felul de bărci de agrement și pescărești, urmînd ca a doua zi să se prezinte la motelul unde trebuiau să-și petreacă vacanța.
A doua zi, porniră dimineața, imediat după micul dejun, compus din cafea neagră, croissanturi și cîțiva biscuiți cu ciocolată. Localitatea unde trebuia să ajungă se numea Miramas, era situată pe un deal, pe malul unui lac. Ajunseră în jurul prînzului, și după ce întrebară cîteva persoane, aflară în sfîrșit locul, o casă medievală, situată pe una străduțele înguste ale satului.
Filip bătu în ușa din lemn masiv, la început încet, apoi din ce în ce mai tare, folosind ciocănelul metalic agățat de ea. După un timp le deschise o femeie, îmbrăcată în negru.
- Il faut que vous etes les roumaines...adica din Romania, o rupse ea pe jumătate franțuzește pe jumătate în română. Soiez bineveniti, soțul meu nu va poate primi, tocmai a decedat de moarte. Asa ca, puteti ramine une semaine, puis je doit partir la mama mea. S'il vous vreți sa stați mai mult, il faut que plata. 30 euro de persoana pentru o zi. Ca pentru prieteni.
În fața acestei situații, și cum nu aveau pe moment altă alternativă, cei patru se hotărâră să rămână. „Om vedea noi, pe urmă ce facem”, hotărî Filip și nimeni nu i se opuse.

Partea a doua

Casa avea ziduri groase, de o jumătate de metru, era construită prin 1700, dar suferise îmbunătățiri pe parcursul anilor, după moda vremii sau după toanele proprietarilor. Funcționa ca un mic hotel, cu zece camere destul de mici, o sală de mese, bucătărie și un bar. Din exterior clădirea părea mică, însă surpriza cea mare veni cînd văzură curtea interioară, amenajată ca o terasă, cu patru mese de lemn masiv și încă două mari, de 12 persoane, amplasate pe un fel de gazon din care se ițeau floricele albastre, globuri electrice colorate și câțiva pitici de grădină colorați strident.
Ocupară trei camere la etaj (toate erau la etaj, cu excepția uneia singure, a proprietarilor) și după plecarea proprietăresei se adunară cu toții în curtea interioară, la cafea.
- Trebuie să facem aprovizionarea, spuse Filip. Madame Florence ne-a lăsat și o listă. Există un Carrefour la câțiva kilometri, e un orășel, Vitrolles. Mergem cu toții sau doar eu cu Viorel?
- Mergem împreună, zise Vica. Bărbații nu se pricep la cumpărături, și pe urmă avem nevoie și de chestii specific feminine, n-o să ne cumpărați voi deodorantele. Sau tampoanele.
- Atunci ne odihnim, că eu cel puțin pic din picioare, și mâine, la prima oră plecăm.
Toți căzură de acord și după câteva minute, traseră obloanele la ferestre și căzură cu toții într-un somn adânc și sănătos.
Hypermarketul francez era mai mare decât cel bucureștean, tinerele angajate mergeau pe role, iar din când în când vedea trecând oamenii de pază pe scutere electrice.
Au colindat mai bine de două ore prin imensul magazin, în final au ajuns la raionul de vinuri. Madame Florence prefera vinul de masă Chateau vieux de Papes, dar ei mai luară și două sticle de whisky și o sticlă de șampanie Jose Dhondt, își propuseseră să sărbătorească prima lor zi de vacanță pe pământ franțuzesc după obiceiul casei. Mai cumpărară și fructe exotice și un pepene imens, căruia Viorel, după obiceiul neaoș românesc, îi făcu și un dop, e drept, ferit de ochii camerelor de vederi sau ai supraveghetorilor. Alese unul dungat, ceilalți încercați de el nu i se păruseră suficienți de copți.
Cu mașina astfel încărcată (luaseră și căruciorul, la insistențele Vicăi) se întoarseră la ora prânzului, tocmai bine să găsească în fața ușii un grup de cinci turiști englezi care căutau cazare. „e timpul să trecem și la afaceri, spuse Filip, doar n-o să stăm degeaba”.
- 50 euro pe noapte de persoană, cu mic dejun, sau 80 cu pensiune completă, le zise Angelica, din spatele barului, bar care ținea loc și de recepție. Îi păru rău că nu apucase să schimbe tarifele de cazare, erau afișate vizibil, deasupra barului. Trebuia să le rămînă și lor ceva, nu? Băiatul vă va conduce la camere, mai zise ea, și arătă spre Viorel, care făcu o mutră acră.
Englezii nu se tocmiră, probabil că li se părea ieftin, sau nu aveau altă alternativă. După ce s-au cazat, cei doi bărbați au coborît la bar comandînd whisky & soda, ceea ce o cam încurcă pe Angelica „de unde sodă aici?”. Noroc tot cu englezul că-i arătă apa minerală din vitrina frigorifică.
Apoi plecară cu toții să viziteze împrejurimile.
- Să facem și noi un tur pînă în Marsilia, zise Filip. Am uitat să luăm pește și ăștia precis o să ceară. O iau pe Angelica cu mine, ea rupe mai bine limba și în plus îi place la tîrguieli. Dar dacă mai vrea cineva să meargă n-are decît.
- Păi atunci mergem și noi, poate găsim ceva frumos, am auzit că e un oraș mare.
In zece minute erau cu toții îmbarcați în mașină și după o jumătate parcau în zona portului turistic. O mulțime de bărci și yahturi, toate albe, se lăgănau ancorate la mal. Printre ele și un fel de corabie de pirați transformată în restaurant.
Pește se găsea din belșug, era o străduță plină de magrebieni care vindeau direct pe trotuar, la tarabe, tot felul de specii. Au ales cîțiva homari, creveți, un somon mare și alți pești cu nume ciudate, dar cu aspect interesant. Au găsit și murături, carne tocată, mălai și varză acră într-un magazin armenesc, să fie acolo...
Mergînd spre mașină cu sacoșele în mînă, Viorel se opri deodată în loc.
- Pun pariu că pe ăla îl știu de undeva, excalmă el. Tiganul ăla cu acordeonul care cîntă. Cînta la nunți, la noi în oraș, îl cheamă Aurică. Mă duc să-l întreb. Si se apropie de individ. Acesta, văzîndu-l pe Viorel lăsă acordeonul jos.
- Să trăiești baștane, ce cauți la noi în Marselia ? întrebă țiganul.
- Eu ca eu, sînt în vacanță, dar tu ?
- Păi cîștigăm și noi un ban, sînt și cu Bidigaie, țambalagiul și cu Fane ăla cu vioara, hai că-i știi, mînca-ți-aș. Da matale te văz cu niște fete frumoase, vrei să le pasezi ? noi nu ne ocupăm cu de-astea, sîntem cinstiți, cîntăm romanțe. Am cîntat și la consul, pupa-ia-ș ochii lui. Ne-a chemat la revelion, mare domn. Ne-a împins și mașina cînd am plecat dimineața, cu toți invitații lui. Dacă ai nevoie de noi, la vreo cîntare, uite cartea noastră de vizită, aici nu merge pe vorbe, francezii ăștia e serioși, praleo. Ne-am luat și famelia, se cîștigă bine aci, dacă nu-i superi și dacă cotizezi. Pe fică-mea, Educația o mai știi ? adică n-ai de unde, n-o cunoști. Alături, la cîțiva metri, o țigancă tînără cu un copil murdar în brațe ținea o pancartă legată de gît pe care scria „DONNÈ POUR BËBË”. Lîngă ea, așezat într-un cărucior pentru handicapați, un tip fără picioare și cu o singură mînă. În poala lui o cutie goală de margarină în care probabil că se aflau monede. Viorel simți imboldul de a vedea cît strînsese omulețul în cutie, dar se abținu. Își aduse aminte că trebuia să-i răspundă țiganului.
- Nu, Aurică, e fosta nevastă și cumnata, suntem în concediu, ți-am spus. Mi-a părut bine că te-am văzut, poate într-o zi o să bem și un pahar împreună.
- Aoleo, noi cu beutura nu prea ne permitem, da’ dacă faci matale cinste… hai să-ți fac o cîntare, stai un minut, dacă vrei dai și matale un euro, dacă nu îți dau eu cîțiva să-i arunci în cutie, să vază lumea că am succes. Și Aurică începu o șansonetă ca la mama ei. Se apropiară și Filip cu Angelica și Vica. Aruncară cîteva monede în cutie, gest se pare sesizat și de alți trecători care îi imitară.
- Să-ți trăiască familia și puradeii, zise țiganul. Să mai treceți pe la noi, să ne vezi pe toți, acum cîntăm separat, dar seara ne adunăm la o cîrciuma unui bulgar, uneori cîntăm și acolo. Acu’ dați o monedă și lu’ amărîtu ăla fără picere, că tot noi îi purtăm de grijă.
- Bine, Aurică, am reținut. Poate ne mai vedem, acum am telefonul tău. Viorel se duse la omul din cărucior și puse o monedă de 50 de cenți. Pe fundul cutiei străluceau cîteva monede. Mai erau și două bancnote, dar nu-și dădu seama de care.
- Du-te dracului bă boule, cu banii tăi cu tot, îi zise omul. Crezi că am nevoie de moneda ta? Labagiule! încheie el, uitîndu-se în altă direcție. Toți sînteți niște căcănari, nici aici nu scap de voi.
Viorel rămase înțepenit. La așa reacție chiar nu se aștepta. Þiganul, care urmărise faza, veni repede și trase un pumn în cap celui din cărucior. Apoi se întoarse spre Viorel:
- Ne scuzați, vă rog. Dumnealui are ieșiri de-astea, e cam nervos de la un timp. Poate nu-i mai priește compania, spuse el cu voce mai tare, să fie auzit. Apoi către Viorel, în șoaptă: a fost profesor la viața lui, pe urmă s-a îmbolnăvit și n-a avut pe nimeni să-i poarte de grijă. Nici nu mai știu cum ne-am pricopsit cu el, dar mereu ne jignește clienții. Dar noi suntem miloși, mînca-ți-aș, și ne mai ajută și el cu actele, că știe franțuzește, a fost profesor de franceză la liceu. Da’ e băiat bun, seara îi dăm o sticlă de vin și pînă dimineața nu ne știm de el. și nici pretențios nu e. Atît că trebuie să-l cărăm după noi peste tot.
- Bine, Aurică, sper să ne mai vedem. Poate chiar ne faceți o cîntare într-o zi, mă bate pe mine un gînd… Am să te sun.
Mai colindară puțin prin oraș, apoi se grăbiră spre mașină „dacă vin englezii stau pe la uși, nu s-a gîndit nimeni să le dea o cheie”, zise Filip.
Dar englezii nu au apărut decît la o oră după venirea lor, timp în care Angelica și Vica aranjară mesele în grădina din spate.
La masa de seară, după cîteva pahare de whisky și două sticle de vin, limbile au început să se dezlege, femeile au început să schimbe rețete de mîncare (englezoaicele habar nu aveau dar păreau interesate), iar bărbații să discute despre fotbal, politică internațională și mașini. De la Bin Laden la Aston Martin și Manchester United nu e diferență decît de trei pahare. Ba, au mai apărut și niște vecini, curioși să cunoască rudele decedatului, și să ciocnească un pahar în memoria acestuia.
- Mîine vă invităm la o masă tradițională românească, se grăbi să spună Viorel. Cu muzică de petrecere adevărată. Ceilalți aprobară cu toții.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!