Mă săturasem de iarnă, de frig și de singurătatea camerei mele. Apele gândurilor se revărsau peste barierele lor și începeau să izbească năvalnic pe deasupra sufletului sfărâmat. Era atâta liniște în jur și în mine, încât gândurile deveneau dureroase.
Timpul dilatat picura secundele în imagini presărate cu ochi și cu stele ca ale unui păun. Voiam să îmbrățișez, să strâng în brațe farmecul și frumusețea ce n-au venit încă pe lume. Vraja glasurilor și a brațelor…
M-am scuturat deodată, ca după un vis urât. La timp. Mă aflam într-un hol lung, iar la căpătul lui, spre lumină, două persoane.. Prietena mea, numai zâmbet și EL. UN NECUNOSCUT. Ochii lui, deschizându-se din umbra dorinței, ochi care făceau să pălească ivirea zorilor erau acolo, senini, mirați… În clipa aceea, iarna a dispărut.
Primăvara se născuse din ochii tăi.