ÃŽn mintea mea

O viață întreagă am căutat altceva, nici moartea nu mi-a adus liniștea,am revenit la viață căutând … altceva … altceva … ALTCEVA !!! dintre rau și bine am ales mere … dracu’ știe ce am ales, dracu’ știe ce e bine și ce e rău, sau poate nici el, dacă EL există.
După ce am revenit la viață am cautat zi de zi moartea, fără să știu dacă mi-O doresc cu adevărat. Dacă în cele din urmă mireasa mă va îmbrățișa, o voi îmbrățișa și eu ? sau îi voi spune … altceva ! … viața e prea scurtă pentru a o trăi cu adevărat și prea lungă pentru a nu mă plictisi de ea. Dar într-o zi EA, mireasa, va veni, șî atunci îi voi cere în zadar : « încă o clipă, mai lasă-mă puțin, încă nu mi-am băut vodka, încă nu mi-am găsit femeia pe care o căutam, încă nu am trăit cu adevărat ! lasă-mă să o i-au de la capăt, să repar greșelile care le-am făcut ! lasă-mă să te aștept așa cum se cuvine ! » … dar EA nu are urechi, și nici ochi să-mi vadă lacrimile de durere pentru a ști ce simt, EA se hrănește din lacrimile mele și izbucnește în hohote de râs văzându-mă cât sunt de slab și neputincios.
Am trăit și încă trăiesc ca un mare … nimeni, dar eu nu vreau să mor ca un nimeni … dacă mor azi cine își va mai aminti de mine mâine ? părinții și prietenii ?! … poate … dar peste încă o zi, o săptămână, un an, zece, douăzeci de ani ? când toți vor muri cine își va mai aminti de mine ? … ȘTIU !!! eu îmi voi aminti … adică … NIMENI. Dar eu nu vreau să fiu nimeni, vreau să fiu cineva ! dar cum ? cum pot fi sigur că voi fi cineva ? dacă voi fi blestemat să fiu dat uitării … și care ar fi problema ?! lumea a fost, este și va fi plină de NIMENI … un nimeni în plus sau în minus nu mai contează, în cele din urmă toți vor fi dați uitării, chiar și cea mai strălucitoare stea moare, nici măcar ea nu scapă de crunta soartă care i-a fost predestinată chiar din clipa în care s-a născut. Acum înțeleg, ar fi fost mai bine dacă nu m-aș fi născut … dar e deja prea târziu.
Nu mai înțeleg nimic din viața asta de doi bani, tot ce vreau e să dau totul uitării, dar e mai ușor de zis decât de făcut, toată ziua mi-e gândul la cât o să beau seara, îmi place să mă înnec în alcool … uit de tot, chiar și de mine … dar mereu vine dimineața și inevitabil mă văd în oglindă : « mi-e scârbă de tine », asta îmi spun mereu, și totuși seara o iau de la capăt … de ce ? de ce ? DE CE ?
Cât de mult aș vrea să am un răspuns pentru fiecare semn de întrebare din capul meu … sau cine știe, poate știu răspunsurile și mi-e frică de ele, mereu mi-e frică de ceva, de cele mai multe ori mi-e frică de mine, mi-e frică ce ceilalți « eu » care așteaptă un moment de-al meu de slăbiciune pentru a ieși la suprafață … « ei » sunt furia din mine, tot « ei » sunt rațiunea și în același timp, nebunia … iar eu, eu sunt câte ceva din toate, mereu la marginea prăpastiei.
E ciudat dar îmi place să fiu așa, îmi place să simt extazul nebuniei care mă duce până în abisul Iadului și apoi mă înnalță în infinitul necuprins al cerului. Aș vrea să știu de ce sunt așa … aș vrea multe … cândva vroiam să fiu nemuritor, dar cum aș fi putut trăi văzându-i pe toți în jurul meu cum se nasc, trăiesc și în cele din urmă mor ; mereu vroiam să fiu altfel, și cu timpul am realizat că nu sunt ca toți ceilalți, iar acum aș vrea să mă amestec în mulțime … dar oare vreau asta cu adevărat … în mulțime sunt nimeni, și eu nu vreau să fiu nimeni ! … VREAU MULTE.
Prea mic pentru o lume prea mare, prea visător pentru o lume a ignoranței, doritor de pace într-o lume măcinată de războaie, mereu neadaptat junglei în care trăiesc, mereu urmărit de blestemul neputinței, meru prea orb pentru a vedea răul și binele din oameni ; merg mereu în față bazându-mă doar pe mine … pe un mine în care din păcate nu am încredere, la fel cum nu am încredere în nimeni și nimic din ce e în jurul meu. Aș vrea să pot avea iar încredere în cineva, dar până acum viața m-a învățat că încrederea e zadarnică, în cele din urmă toți profită de încrederea care le-am acordat-o, mă calcă în picioare, iar apoi, în semn de recunoștiință, își șterg picioarele de fața mea, îmi mânjesc corpul cu noroi și îmi întunecă sufletul până când devin o umbră neagră de care se ferește toată lumea, de care mă feresc chiar și eu. Simt că încep să devin această umbră de care mă tem, și totuși, speranța moare ultima, sper că într-o zi voi gâsi pe cineva care să-mi ofere încrederea fără să i-o cer, să-mi șteargă trupul de noroi, și în cele din urmă să-mi ofere ceea ce doar unui zeu i se cuvine : IUBIREA.
Și totuși cunosc iubirea, iubesc să văd oamenii urându-se … ciudat să spun asta, pentru că în același timp iubesc pacea și urăsc să văd distrugerea și pieirea. Dar oare sunt bun dacă urăsc ceea ce e rău, dacă urăsc moartea ? dar dacă moartea oferă calea spre liniște, spre o lume mai bună ?! atunci … atunci ce ? să omor pe toată lumea spunând că le ofer calea spre o lume mai bună ?! … chiar dacă fărâma mea de conștiință ar fi de acord cu așa ceva, tot nu aș face asta, acești viermi care infestează pământul nu merită nici măcar să moară, moartea ar fi o cale prea ușoară pentru ei. Fiecare om își croiește propriul drum în viață, calcă peste cadavre și se chinuie să ajungă cât mai sus … doar pentru a avea de unde să cadă, și să se izbească de pământul rece și umed, același pământ din care s-a născut și în care va putrezi.
Uitându-mă pe cerul întunecat mă pierd în infinitatea lui visând la vremurile când nu eram. Mi se pare că a trecut atât de mult timp de când pășesc pe acest pământ, și totuși viața mea e ca un grăunte de nisip într-un deșert în comparație cu viața stelelor care ne poartă gândurile mult mai departe decât distanțele care ne despart de ele … STOP ! ceva nu e în regulă, am devenit prea visător, prea melancolic, asta nu e bine, ultima dată când am fost așa mai aveam puțin și-mi puneam capăt vieții. Hm … spun asta de parcă ar fi ceva rău, dar e … o fi ceva bun ?! și dacă e rău ce să fac ? să lupt ca un nebun împotriva sentimentelor mele ? să plând după normalitatea care nu am avut-o niciodată ?! … ce rost ar avea ? cu cât lovești mai mult în ceea ce doare cu atât mai mult durerea devine mai puternică, mai insuportabilă, mai distrugătoare, până când în cele din urmă cazi în ghenunchi și spui : « nu mai pot ! vreau să mor ! ».
M-am întrebat de multe ori dacă moartea e răspunsul, dar dacă moartea aduce și mai multă suferință ? … am auzit de multe ori zicându-se că moartea e un drum spre viață, dar spre ce fel de viață ? o viață mai bună ?! greu de crezut, mai bine există doar în povești, în viață e loc doar de mai rău. Zâmbim și credem că totul va fi bine, o secundă de fericire ne face să uităm de toți anii de disperare în care ne vărsăm amarul în pahar după pahar de băutură, sperând ca starea de uitare și de pierdere în halucinațiile alcoolului să nu mai treacă niciodată.
Dar mă trezesc, mă uit în jur și văd tot ceea ce nu îmi place, ceva din mine țipă, vrea să guste iar din dulcea autodistrugere, mă grăbesc să iau în mână sticla din care am băut toată noaptea, mă rog să mai fie măcar o picătură de « uitare » în ea … dar nu mai e nimic. Nervos arunc sticla spre perete făcând-o bucăți , vaporii rămași se pierd prin aerul stricat din camera mizeră în care stau. Îi simt, și pentru o secundă mă imaginez iar în paradis … uit de durere și suferință, moartea nu mă mai ține în frâu, îi râd în față și în delirul nebuniei îi spun : « du-te dracului … CURVO ! »
Cineva izbește într-o ușă, brusc mă trezesc din starea de extaz, îmi văd moartea în față și țip în disperare … mi-e frică iar, mă închid iar în mine, iar stau singur în întunericul minții mele căutând o rază de lumină, o rază de speranță … dar nu o văd. Cândva am văzut-o, dar era prea departe, alergam către ea, dar cu cât alergam mai repede cu atât se îndepărta mai mult … am căzut în genunchi cu capul aplecat … am început să plâng … era atât de liniște … deodată am auzit un vuiet asurzitor care se apropia tot mai mult de mine … am ridicat capul … lumina spre care alergam m-a orbit … e atât de întuneric.
Ore în șir încerc să-mi deschid ochii, dar nu pot, pur și simplu nu pot ! totuși, în cele din urmă deschid larg pleoapele și în ochii mei pătrunde lumina … e dimineață, iar am băut toată noaptea. Mă ridic din pat și totul se învârte în jurul meu, îmi pierd echilibrul și mă prăbușesc pe gresia rece din baie … mă ridic cu greu, mă țin de chiuveta jegoasă și mă uit în oglinda spartă de pe perete, încerc să-mi văd fața dar nu pot, totuși în unul din cioburile de pe jos îmi văd ochii roșii și tulburi … unde e limpezimea care o aveam cândva ? unde e strălucirea din ochii mei ? când eram copil ochii îmi străluceau … am crescut însă … nu mai sunt de mult timp copil și nu mai pot face nimic pentru a schimba asta, nu pot da timpul înapoi, nimeni nu poate.
Nu știu câte rânduri voi mai putea scrie … lipsa somnului îmi încețoșează privirea, îmi simt trupul slăbit. Moartea îmi pare atât de aproape … dar nu îmi e frică de EA, îi simt mirosul dulce și îmbătător … o rog să mă ducă cu EA … îi strâng în palme mâinile ei fine, îi mângâi pielea catifelată și îi sărut buzele moi …
Îndeajuns despre moarte, vreau altceva … dar ce ? mi-e frică să mai iubesc, mi-e frică să mai simt ceva, mi-e frică să mai fiu om. Dar ce altceva să fiu ? înger … demon … un suflet rătăcitor ? n-ar fi rău, dar pentru asta ar trebui să … mor. Nu, nu mai vreau asta, vreau să trăiesc ! … dar pentru ce ? … oare va fi vreodată mai bine ? oare există … mai bine ? probabil că da, altfel lumea ar fi plină de sinucigași, sau poate nu sunt singurul care se încăpățânează să trăiască încă o zi doar pentru a vedea dacă mâine durerea va fi mai … dulce.
Mi-am propus să aflu ce vreau de la viață, să încerc să pătrund în sufletul meu și să văd ce dracu’ e acolo. Am mai încercat odată și m-am speriat … am văzut un copil la limita disperării mergând pe un drum care nu duce nicăieri, vroia să se oprească, dar în același timp nu vroia să renunțe, mergea orbește printr-un întuneric de nepătruns iar viscolul în bătea fără oprire în față. Tremura din ce în ce mai tare, și-a dus mâna la piept căutând ceva, probabil crede că a murit și vrea să vadă dacă îi mai bate inima, dar nu … își scoase sticla de vodkă, singurul lucru care îl mai ajuta să trăiască … singurul lucru care îl mai ajuta să uite de durere. Cu ochii umezi de plăcere duce sticla la gură, își pune buzele înghețate pe sticlă și cu ochii închiși așteaptă ca licoarea magică să-i inunde trupul … dar ceva nu e bine, deschide larg ochii, se uită speriat la sticlă … era goală. O aruncă în întunericul ce-l înconjoară, cade în genunchi, lovește cu pumnii pământul rece și plânge îngrozit. Stă așa ore în șir, până când în cele din urmă se oprește, își șterge ochii, se uită spre cer și strigă : « nu ești tu stăpânul meu ! nu ești adevărat ! sunt mai bun decât tine ! MORI !!! »
A țipat fără oprire uitându-se spre cer … atunci am putut vedea chipul copilului … copiulul, sunt eu.
Mă trezesc brusc din acest delir … e noapte, nu știu când a trecut timpul. Mă ridic amețit în picioare uitându-mă în jur, căutând un obiect de care să mă sprijin. Mă așez cu greu pe pat, în continuare ochii mei sunt aproape închiși, încerc cu greu să mă obișnuiesc cu lumina becului palid … în mijlocul camerei, pe jos, era o sticlă de alcool de mult golită. De cinci minute m-am trezit și de cinci minute ochii mei semideschiși caută altă sticlă … nu ! nu vreau să mai continui așa !
Trebuie să fie și altă cale ! … pe cine păcălesc ?! nu o să fiu niciodată altfel, mereu voi fi așa, mereu dornic de autodistrugere, mereu cu gândul la moarte, mereu prea orb ca să văd acel altceva pe care îl caut.
Nu e altă cale, nici nu vreau să fie altă cale, îmi place prea mult să distrug și să mă autodistrug … dracu’ știe de ce, dar așa îmi place să fiu … nu mă mai înțeleg … cine dracu’ mă mai înțelege ?! nu știu de ce dar în seara asta simt ura mai mult ca niciodată … « dați-mi un cuțit ca să omor toată rasa omenească », îmi spune o voce din cap și nic nu știu dacă ar trebui să fiu împotriva ei sau nu … de ce ar trebui să-l ascult pe NATAS, e doar o voce din capul meu, nu e stăpânul meu, și totuși … mă simt atât de bine când EL îmi vorbește … « calmează-te, bea și uită de tot, uită și de tine, uită de ură ! » îmi spune ată voce … cred că o să o ascult, doar e vocea care m-a ținut în viață până acum, și probabil că e vocea pe care o să o aud în clipa în care voi muri … în comă alcoolică. Cred că ar fi o moarte ok … măcar în clipa morții mele să nu mă gândesc la tot ce e rău, măcar când EA va veni la mine să fiu fericit și să-i spun : « sărută-mă și așterne peste mine uitarea » … frumoase vorbe, dar oare voi putea să-i spun așa ceva … sper, pentru că doar speranța mi-a mai rămas … fără speranță aș fi fost de mult mort …