Am zărit în una din zile un afiș lipit cu scoci pe vitrina librăriei de la colțul străzii. Am citi și am recitit. Nu-mi venea să cred: îți lansai ultimul tău volum de poezie. De ce nu ne-a anunțat nimeni despre eveniment? De ce nu m-ai invitat tu însuți? Ce întrebare! Nici nu ne mai văzusem de ceva vreme, pentru tine eram o simplă cunoștință, genul acela de femeie pe care o saluți pe stradă și apoi te întrebi de unde oare o cunoști și oare cum o cheamă. Mai știam că nici nu ții la astfel de evenimente, o făceai numai și numai de hatârul editorului tău. Ieșirile tale oficiale erau un supliciu, treceau pe lângă tine așa cum trec ploile verii, fără să lase urme, fără să ceară vreo laudă, deși prin ele crește iarba, înfloresc pomii și tot universul se pune în mișcare. Tu scrii pentru tine, lumea din jur nu există. Uneori mă întreb dacă eu exist undeva în tine, fie și în ultimul neuron sechestrat de memoria retinei tale. Sau dacă am existat măcar o secundă acolo sau dacă voi exista vreodată. Dacă îmi știi cel puțin numele. Probabil că nu, așa cum nu știi cum îți citesc cu răsuflarea tăiată fiecare volum, fiecare articol de revistă, cum nu știi cum îmi bate inima atunci când te văd trecând prin mulțimea străzii atât de absent, dus în lumea ta, întotdeauna descheiat la ultimul nasture de la cămașă, cu părul tău rebel pe care bănuiesc că nu ți-l tunzi niciodată ci el se roade zilnic, micrometru cu micrometru în legănarea lui de umerii tăi. Umerii tăi de care m-aș agăța ca o liană de mi-ar fi permis să devin vegetală.
În sala de marmură a teatrului lume pestriță. Nu cunoșteam mai pe nimeni înafară de câteva oficialități, de tine și amicii tăi, scriitorii. Tu nici nu erai acolo întru totul, eram sigură de asta după privirea ta absentă și puțin stingheră. Îți urmăream ca printr-un ochean, fiecare gest, fiecare contracție a feței, fiecare zâmbet, retina mea înregistra precum o cameră digitală orice mic amănunt. Nu mi-ai aruncat nici o privire, nu mă căutai printre cei veniți acolo, erai într-un fel prezent, într-un altfel atât de absent..... Universul tău mă nega, oricum nu venisem acolo ca să-ți atrag atenția, eram o femeie, una oarecare în mulțime. Venisem doar ca să te văd, simpla ta prezență era o sărbătoare pentru sufletul meu. M-am așezat în penultimul rând, cuminte, stingheră, vinovată de o vină inocentă, aceea că voiam să te privesc, să te aud, să mă simt contemporană cu tine fie și pentru o jumătate de oră. Poeții urbei erau prin preajmă-ți, desigur, te lăudau rând pe rând la microfon, chiar și fără să te fi citit, poate că totuși au făcut-o, aveam senzația unui fel de schimb de amabilități și de periere reciprocă a orgoliilor. Poezia se citește greu și din ce în ce mai puțin, nici măcar poeții nu se mai pot citi ei între ei. Și totuși atât de multă lume în sală, îmi spuneam. Cine sunt, de unde vin ?Ar fi, desigur, categoria colecționarilor de autografe. Și a iubitelor anonime din care și eu făceam parte. Și a celor care așteaptă cocteilul nelipsit de după lansare. Mai ales vinul.
Þi-am cumpărat volumul, am oscilat câteva secunde între a mă așeza la coadă pentru autograf dar am ales să plec de acolo repede, să nu apuc să mă răzgândesc. Nu aș fi suportat să-ți văd zâmbetul de protocol, voind să-mi transmiți că ești încântat sau cel puțin surprins că mă vezi acolo. Ce ai fi putut să-mi scrii pe prima pagină decât o banaliate pe care tu însuți ai fi detestat-o de la primul și până la ultimul cuvânt. Nu ar fi fost nimic personal. Nici din tine și nici special pentru mine. Am plecat cu pas grăbit, încercând să nu alunec cu tocurile mele prea înalte pe scările lucioase, am intrat înfrigurată în casă, mi-am lăsat pantofii neglijent la intrare, m-am ghemuit în fotoliu cu pardesiul pe mine și am început să citesc. Cu sfială, de parcă citeam o carte sfântă. Pe spatele volumului am privit dezamăgită la fotografia ta atât de impersonală, alb-negru. Priveai aiurea, ca un drogat, nici măcar nu zâmbeai, nu semănai deloc cu tine. Fotograful era un idiot iar ție nici nu-ți păsa de nimicurile astea. Păcat. Mi-aș fi dorit să fii acolo, în acea poză, tu însuți, să te pot privi în ochi, să visez nopțile că te întrupezi și vii să mă atingi în lumea concretului. Aveam însă ceva mai prețios în palme: cartea ta, sufletul tău materializat. O țineam în mână cu teamă și curiozitate în egală măsură. Acolo erai tu și numai tu, care nici măcar nu mă cunoșteai. Habar nu aveai cine sunt și cât de mult ființa ta a început să devină pentru mine o obsesie. Am citit întreg volumul, pe nerăsuflate, poezie cu poezie, fără să înțeleg nimic la început. Apoi citind și recitind am intrat într-o stare de transă. Spuneai la lansare, memoria mea derula precum o bandă de magnetofon: ”Poezia nu trebuie înțeleasă, ea trebuie trăită. Trebuie să te pătrundă așa cum te pătrunde muzica. Așa cum te pătrund sentimentele. Poezia nu cere explicații și nici comentarii. Poezia e făcută dintr-o plămadă de suflet, cine poate traduce sufletul omului? „
Am reluat lectura dar mă loveam de fiecare cuvânt al tău ca de ceva alb, opac și translucid în egală măsură, cu o duritate suficient de fragilă, precum de coaja unui ou. Dacă aș fi lovit mai tare desigur că aș fi reușit să o sparg dar unde mai era atunci misterul? Apoi m-a cuprins un sentiment și mai straniu, am avut revelația că tu, ființa ta, este precum o sferă. Perfectă. Fără început și fără sfârșit, fără riduri, fără nici o impuritate, autosuficientă. Trăiești acolo, ascuns, asemenea unui gălbenuș de ou, protejat de lume prin cuvintele tale puțin gelatinoase, puțin elastice, așa cum ai avea în juru-ți albușul hrănitor, ocrotitor și misterios, amortizând de fiecare dată contactul ființei tale cu împrejurul violent în care te-ai născut. Citindu-te, asta am înțeles despre tine: că nu vei ieși niciodată din starea asta a ta, că nu îți dorești nicidecum să te întrupezi într-un puișor gălbior și pufos, plăpând, nesigur, imperfect, viu și tocmai de aceea vulnerabil. Nu îți dorești să spargi niciodată învelișurile tale protectoare cu un cioc mic, de materie cornoasă, banală , murdară și muritoare.
Am simțit pe cerul gurii o lacrimă, nu greșise drumul, de acolo parcă se născuse singură. Înțelegeam că drumul meu spre centrul universului tău îmi este interzis. Nu voi putea fi niciodată a ta, îmi spuneam, trăim în universuri paralele. O singură șansă ar mai fi, una dintr-un milion, din mii de milioane: să am răbdare să vină dimineața în care flămând, Timpul se va hotărî să-și facă o omletă delicioasă, garnisită cu puțină brânză sau șuncă, poate o roșie bine pârguită și două frunze de pătrunjel sau de mentă. Asta după inspirația de moment și pentru culoare. Și pentru că rețeta spune că al doilea ou e neapărat necesar pentru omleta perfectă, să mă aleagă, ce minunat ar fi, pe mine. Apoi, după ce ne va sparge unul de celălalt într-o banală și incredibil de surprinzătoare atingere, ne va răsturna pe amândoi în același vas de cristal și cu o furculiță din aur ne va amesteca îndelung, contopindu-ne ființele într-un tot inseparabil. Va fi îmbrățișarea noastră definitivă, ultimă, perfectă iar tu vei tresări când îmi vei simți atingerea, stânjenit de această intimitate impusă, uluit să realizezi cum de poate fi atât de materială dragostea. Dragostea aceasta pe care o port în mine ca pe o povară, pură și detașată de actul obsesiv al fecundării. Desigur, Timpul nu se va lăsa nici o clipă înduioșat, va pune sare și puțin piper peste noi, ne va răsturna cu grijă în tigaia de teflon și savurându-și talentul de bucătar, ne va închega la foc mic, întorcându-ne pe o parte apoi pe cealaltă încet, încet, până vom prinde culoarea perfectă, cea a soarelui la apus. Ce amețeală dulce mă va cuprinde și ce perfect va veni moartea pentru mine, nici nu-ți imaginezi. Ce ușoară mă voi simți absorbită în tine, ocrotită de tine când Timpul ne va răsturna pe amândoi încă aburind, în aceeași farfurie de porțelan fin, pictat cu floricele multicolore și încet, fără grabă, ne va tăia în bucăți mici și ne va devora cu grijă spre delectarea papileleor lui gustative. Timpul este un gurmand rafinat, nu-ți fă griji! Va rămâne în farfurie doar mirosul sufletelor noastre și pătrunjelul verde. Așa, pentru culoare, se înțelege! Apoi, râgâind satisfăcut, va merge să-și facă siesta tolănit într-un norișor confortabil, răsfoind ultimul tău volum de poezie, oprindu-se poate o secundă deasupra căderii.