LIMANURI

Dupa-amiaza era fierbinte. Orasul parea pustiu. Umar langa umar, masurau pietrele drumului. Se plimbau de cateva ore, fara ca vreunul din ei sa sparga tacerea. Se temeau de cuvinte grele? Ii desparteau cateva luni de departare, o mare de lacrimi si durerea; durerea de a nu mai fi unul, de a nu mai visa la aceleasi impliniri. O privea din cand in cand pe furis. I se parea schimbata... fata un pic trasa, cearcane adanci sub ochi. Unde era zambetul ei tandru, glasul de veverita jucausa, tremurul usor al vocii soptindu-i cuvinte de dragoste? Avea umerii adusi in fata, asemeni oamenilor imbatraniti inainte de vreme, gesturi incete... Obosise. Putea citi asta in fiecare pas, in fiecare rasuflare... In momentul reintalnirii o gasise speriata, incercand sa salveze aparentele. Ascundea totul sub masca veseliei, parea ca se bucura de fiecare clipa, dar el citea dincolo de sclipirea sagalnica a ochilor ei deznadejdea, lupta cu sentimentele, durerea... Aproape ca nu-si spusesera nici un cuvant in afara de salutul conventional. O simti tresarind, apoi, coborandu-si privirea, isi continuase convorbirea cu cel de alaturi. Ii cautase privirile intreaga seara, ii urmarise fiecare gest... Obrajii prindeau incet-incet culoarea bujorilor, buzele tremurau abia perceptibil, iar ochii se scufundau in lacrimile ascunse indaratul pleoapelor. O zari la un moment dat cautandu-si refugiul in intunericul livezii. Ar fi vrut s-o urmeze, sa-i prinda mainile in mainile lui, sa-si coboare buzele pe fruntea ei inalta, sa o cuprinda apoi cu bratele, topind-o intr-o imbratisare. Dar n-a avut curaj. I-a fost teama de cuvinte, de priviri, de zambetul trist rasarit in coltul buzelor... A plecat spre casa abatut si obosit de parca urcase bolovanul alaturi de Sisif. A avut o noapte zbuciumata, incercand sa-si faca ordine in ganduri, in sentimente... Dar cum? O iubea, o iubise intotdeauna... Fugise, nici el nu stia bine de ce. Avea uneori impresia ca dragostea ei il prinsese ca intr-o panza de paianjen, ca devenise sclavul sentimentelor... Dar nu putea trai departe de ea, desi sperase ca intr-un oras strain, fara amintiri, va fi mai usor sa o uite... Dar nu: fiecare anotimp ii amintea de ea, de pasul usor, de clinchetul rasului, de razele soarelui, jucause, in parul ei...
O privi din nou. Ii simtea ochii plini de lacrimi, sufletul greu si inima sangerand. O revedea in fereastra, langa perdeaua ridicata, in ziua aceea indepartata, cand se scuturase de amintiri ca de friguri. Fusese primul pas in greseala. De ce crezuse ca fericirea lui e altundeva, in alt orizont, departe de ea, de dragostea ei? Ii simtise privirea, blanda si trista, mult timp in spate... Se intorcea uneori pe strada cu senzatia ca e in urma lui, cautand clipa in care sa-i vorbeasca. Tresarea adesea la o chemare ce venea dinauntru, ca un ecou al zilelor fericite. Cum s-o uite? Se lupta cu amintirea ei zi de zi. Nu si-o putea smulge din suflet. Ii hranise ani la rand existenta cu dulceata adolescentei ei. Langa ea iubise fiecare luna a anului, traise cu frenezie fiecare zi. Adunasera impreuna ghiocei, amortind sub saruturi ultimile puteri ale iernii, se incununasera in parfum de tei, alergasera prin parcul fosnind de frunze, privisera aceleasi ninsori topindu-si rasuflarea in valurile Dunarii. Cum sa mai poata cuprinde el cu privirea amurgurile de toamna tarzie, invaluite in ceata, bratele plopilor fosnind si zbaterea apei? Cum?!?
Isi amintea ziua in care a vazut-o intaia oara: un copil. Un copil cu suflet cald si privirea tandra. Statea pe malul marii, intr-o vacanta, urmarind spargerea valurilor inalte, ploaia de spuma ce mangaia malul. Se refugiase de probleme, de griji, de slujba, de telefoane... Se regasise langa un copil, aruncand pietre in apa. Taceau ca acum, dar ea era vesela. Isi ridica pletele de pe fata cu un gest tandru, razand cu tot trupul. Mainile ei radeau prinzand piatra si aruncand-o departe, in larg. In zbor inalt, pescarusii dadeau tarcoale. Avea ochii caprui, cu luciri de miere, si dintii albi. Ii privea profilul urmarind linia nasucului obraznic, tremurul buzelor, barbia rotunda, gatul zvelt, freamatul bratelor tinere zvacnind spre inalt... Purta o rochie usoara, de in topit, de culoarea graului copt. In inaltarea ei regasea ceva din tremurul trestiei in amurg, din zbaterea valului, din zborul pescarusilor.
Se trezise luand-o de mana si tragand-o spre el. Il privise mirata, fara impotrivire. Zambise numai speriata, isi coborase privirile, apoi, de parca l-ar fi cunoscut dintotdeauna, ii mangaiase parul cu palma ei calda. Se revarsase atata tandrete din gestul ei, si se simtise usor si fericit de parca adunase in palma ei toate gandurile negre. Isi plecase fata catre ea si ii atinse, usor, buzele calde. Miroseau a cirese coapte. O stransese langa el cu putere, intrezarind in rasuflarea ei o usoara tresarire. Fara un cuvant se desprinse, nimfa, pierzandu-se in caldura falezei. Ramasese in urma ei singur, ametit, dar fericit... Se aplecase, luase o piatra si o aruncase, cu un chiot, departe, in larg.
Urmarise cateva zile locul acela, de departe, de teama sa nu o sperie. Dar ea nu revenea. Masura faleza cu pasi mari, mainile la spate, aducand, adesea, o floare, timida in palmele lui mari si in asteptare. Statea ore in sir pandindu-i intoarcerea, sperand, tresarind la fiecare silueta din departare, la fiecare fluturare a unei rochii de culoarea graului copt. Se dezlipea cu greu in amurg de locul acela, cu teama ca ea va reveni si el nu va fi acolo. O iubea. Simtea cum ii creste in suflet, asemeni plantelor fermecate din povesti, o dragoste noua. Ar fi vrut sa o stranga in brate, sa-i guste buzele-cirese, sa-i mangaie pletele rebele; avea parul matasos, mirosind a fan proaspat cosit, de culoarea castanelor coapte.
Intr-un tarziu, intr-un amurg, ii recunoscu pasul usor, feeric. Ii alerga inainte; zarindu-l alerga si ea. Venea in intampinarea lui ca o primavara. O regasi in bratele lui, respirand sacadat.
“- Numele meu e Ioana”, o auzi vorbindu-i pentru prima oara. Vocea ei avea inflexiunile unui clopotel ce anunta vacanta mare. Simteai ca odata cu el vei trece pragul zilelor de vara, de libertate. Ii multumi cu un sarut : pentru intoarcere. Inlantuiti, lasara intunericul sa adoarma adancurile si felinarele sa-si aprinda luminitele. Nu se auzea decat fosnetul valurilor si bataile inimilor lor.
Dar acum? Cum ar face sa adune tristetea din ochii ei, aruncand-o departe? Cum ar putea readuce pe buzele uscate urma macar a unui suras? Isi aminti privirea speriata in momentul reintalnirii. Ii sfasia sufletul. Dar ce-i putea oferi el acum? Il evitase, desi se simtea in ea dorinta de a-i vorbi. Cand pornise spre ea o vazu tremurand asemeni unei frunze, patrunsa de teama. Si totusi va trebui sa-i vorbeasca, va trebui sa incerce sa refaca, impreuna, totul... Curios, era prima oara cand se gandise la asta. La inceput fusese hotarat sa nu cedeze in fata amintirilor, avea acum o alta viata... Dar oare... oare nu fugea din nou de fericire?
O zari printre gene apropiindu-si o batista de pleoape. Plangea? Doamne, ce greu trebuie sa-i fie! Isi ridica usor mana intr-un gest tandru de mangaiere. Dar ea se trase cu furie, ascunzand in buzunar batista. Cum ar fi vrut sa-i mangaie pletele obosite, sa-i culeaga, bob cu bob, lacrimile...
- Ioana... , se auzi chemand-o.
Il privi cu ochii aburiti de cateva lacrimi. Doamne, ce obosita era! Privirile triste, buzele stranse si ochii inrourati. Coborandu-si pleoapele lacrimile pornira suvoi. Plangea cu sughituri, varsand tot amarul lunilor de asteptare. O apropie usor de el, o mangaie incet pe crestet. Plangea, plangea asemeni unui copil, cu pumnii stransi si lacrimi multe. Nu spunea nimic. Vorbeau pentru ea lacrimile si tremurul trupului. O lua in brate; uitase parca greutatea trupului ei... O aseza pe o banca lasand-o sa-i planga pe umar. Fiecare lacrima a ei era ca o lovitura, fiecare sughit ii macina constiinta. Cum de putuse sa faca asta? Cum il lasase inima sa loveasca atat de crud? Ii legase existenta de a lui si apoi o parasise fara un cuvant. Si ea traise mai departe, se luptase cu deznadejdea, dar zadarnic... Viitorul se oprise la ultima scrisoare. Acum stia de ce nu citise scrisorile ei, ii era teama de calmul pe care l-ar fi gasit in ele, de resemnare, de intelegere. “Dragostea nu creaza sclavi! Iubind sufletul tau se inalta asemeni unui vultur, deasupra norilor...”, ii spusese odata, intr-un amurg violet de toamna tarzie. Lasase scrisorile nedeschise, intr-o cutie. Le carase cu gandul de a i le inapoia, intr-un ultim gest de noblete... Dar acum... Venise acasa, dar ce mai insemna acest acasa fara ea, fara dragostea ei? Parca totul ii era potrivnic, pana si privirea mamei ascundea in ea un repros. Gresise atat de mult? Lovise atat de puternic si adanc?
Langa ea regasea o liniste pierduta. Dar, oare, nu mai e nimic de facut? Ea e inca in bratele lui... Ea inca il iubeste... Pentru el a luptat lunile din urma cu deznadejdea, pentru el a reusit, pentru el... Va trebui sa o ia de la capat, dar ce spune? De ce de la capat? Il va ierta si vor putea relua totul de la ziua aceea in care plecase atat de grabit. Se va intoarce si-i va spune ca de obicei: “Nu plange, Ioana! Despartirea e o cale pentru o noua intalnire!”Atunci fugise si ea a stiut. A citit in ochii ei asta. Stia ca-l va pierde si totusi nu a facut nici un gest. Nu fusese nici o clipa egoista, langa ea totul era clar, fara pata, incantator de limpede si curat. Nu concepea dragostea ca povara. Era atat de serioasa spunandu-i ca-l iubeste! Stia ca in dragoste dai ori tot ori nimic. Nu o puteau insela nici cuvinte frumoase, nici gesturi galante. In clipa aceea a stiut si a tacut. A lasat timpul sa rezolve totul, alinand sau cauterizand.
“- Esti trist, Lex?
- Pentru ca trebuie sa plec...
- Va veni vremea cand totul se va rezolva si vom fi impreuna...”
Dar el isi plecase privirile, se despartisera in tacere cu o strangere fugara de mana. Ajuns in autogara a rasuflat usurat, eliberat parca de ganduri negre, hotarat sa treaca peste ziua aceea. Era iarna si Dunarea dormita sub sloiuri de gheata. Dar abia atunci incepuse cosmarul. Zile intregi macinat de remuscari, ascunzandu-se sub pretexte transparente, asteptand un semn de la ea, o chemare care sa-i intoarca gandurile pe drumul cel bun. Scrisorile veneau cu aceeasi frecventa. Deschidea in fiecare zi, tremurand, cutia de scrisori, lua pliculetul albastru cu grija, il privea flamand, dar scrisoarea ramanea nedeschisa. O aseza alaturi de celelalte in caseta si o astepta pe urmatoarea. Se aruncase frenetic intr-o legatura; o colega draguta, cocheta, dar atat. Inima lui tanjea dupa dezmierdari si surasuri si cuvinte calde. Se trezea framantand trupul acela, apoi, cu durere, ridica alta scrisoare. La un moment dat scrisorile se rarisera. Probabil obosise si ea sa mai spere. Veni si ziua cand ele incetara sa mai vina. Dar in fiecare zi deschidea cutia postala si in fiecare zi golul din sufletul lui se marea. Suferea. Nu voia sa recunoasca, se ascundea in cotidian, dar noapte de noapte Ioana ii aparea in vis, alba floare de ianuarie, cu privirile speriate si inima batand. Privirea ei de ciuta haituita nu-l parasise niciodata. Intr-o zi a deschis caseta cu scrisori; le-a mangaiat pe fiecare in parte, le-a privit mult timp, apoi a inchis capacul si inchis a ramas.
Stia ca Ioana va sosi. Stia ca nimeni si nimic nu-i va schimba planurile, ca va trece peste orice obstacol. In zilele acelea a evitat sa iasa din casa, s-a ascuns ca un sobolan in intunericul camerei. In zilele de examen a tremurat stand cu ochii pe cadranul ceasului. Ea nu l-a cautat. Apoi iarasi tacere, iarasi frenezia cotidianului si apoi vacanta. I-a fost teama de intalnire, a prelungit cat mai mult intervalul ce-l despartea de orasul altadata atat de drag. Cand a zarit Dunarea, un fior i-a strapuns tot corpul : nu se schimbase nimic, nici plopii, nici plaja... Il intampina autogara cu peronul pustiu, Ioana nu-l va mai astepta niciodata cu sufletul cald si privirea limpede, nu-i va mai cuprinde niciodata obrajii cu palmele ei moi si buzele ei nu-i vor mai deschide portile vacantei.
Acum plangea in surdina pe umarul lui. Era simplu sa-i ceara iertare, s-o implore sa uite, dar curajul il parasise. Isi simti umarul usurat. Se ridicase. Isi stergea incet lacrimile, tremurand. Se intoarse catre el cu o privire ce nu o mai cunoscuse:
“- Nu mi te va lua! Tu esti al meu! Am luptat atatia ani pentru tine!”
Si din nou lacrimi. Dar el era fericit. Nu, nu putea fi al alteia! Totul se va relua de la ultima strangere de mana, de la ultimul sarut. Ii cuprinse umerii cu bratele. I se cuibari la piept asemeni unui pui. Avea ochii inchisi, printre gene licareau boabe de roua. Simti din nou aroma de cirese coapte si mireasma de fan proaspat cosit. Palma lui luase forma sanului ei si totul se topi asemeni soarelui in asfintit.
Se regasira tremurand, cu ochii sclipind, cu buzele lipite. Se iubeau. Totul pornea de aici, de la plopii inalti, de la banca asta obisnuita si de la nisipul aleilor. Pasii lor vor fi intotdeauna alaturi.
In asfintit, soarele arunca ultimul gram de lumina. Iar plopii ardeau departe, spre apus...