1

Păduchenița soioasă, înflorată, cu dinții galbeni, trimitea bezele scârboase în toate direcțiile. Se învârtea, mieuna, căsca fermecator. Cocioaba deșucheată se rezema de un plop nătâng care râdea în permanență și-și căuta podoaba capilară printre arbuștii calmi, impasibili. O piatră răsărise după ploaia de alaltăieri în fața vilei antice dotată cu strigăte, bătăi hazlii, și mult, prea mult, negru de fum. Impăratul furnicilor, încrețindu-și pielea bine unsă cu balsam, scuipă în palme apoi se apucă să escaladeze, nefericitul, stâlpul de susținere al palatului. Inevitabil se prăbuși înainte să vadă cum arată măreția.
Printre orgile melodioase, fostele amante se împleticeau fermecător, mototolind în mâinile lor micuțe batiste parfumate; soția, amestec înfiorător de pioșenie și mirosuri necurate își arunca ochii înroșiți spre foștii pretendenți. Convoiul bătătorea un drum buruienos, incert în depărtare, unde fumul albăstrui și ceața albă rânjeau amenințător. Conștiințele rămâneau agățate de pământul umed, căutând răbdarea tăcerii și interesul difuz care le făcea să urmeze carul mortuar.
La ora aceea D-zeu se spăla pe dinți. Matinal de obicei, întârziase atunci printre așternuturile calde ale universului, răsfoind ziare vechi și noi, schimbând, în minte, culorile timpului. Spațiile interplanetare s-au umplut cu apă. Discuri de aur, discuri de platină, cărțile scrise și cele care aveau să fie scrise, frânturi de note muzicale, dorințe împlinite, poftele simțurilor și împăcarea cu sine însuși, alcătuiau o supă liniștită, uneori caldă, alteori rece, în care se oglindeau, zi de zi, animale necunoscute, eterne, imuabile.
O bibliotecă universală, cu rafturile pe jumatate goale dănțuia grotesc între Marte și Jupiter. Mai încolo, Pământul învăluit într-un abur roșu cu relfexii albastre ofta prelung ori de câte ori se lovea, instinctiv, de vreun meteorit imaginar menit să-i aducă pieirea. Acorduri fine, transparente, străbăteau căsuțele zodiacale slab delimitate.
Veiozele s-au stins, convoiul a dispărut. Circuite electrice nevăzute brăzdau mase amorfe, mânjite cu vopsea. Intr-un colț, perna amintirii, plapuma uitării, umede, liniștite, își așteptau visătorii palizi, înfrigurați.
Atmosferă difuză. Trupuri groase, subțiri, abia conturate. Aici ideile își pierdeau consistența. Nouă frumuseți orientale aduceau în cupe relaxarea, uitarea, plăcerea. Salon de masaj? Iluzie? Lux?
Ghicea în cafea bătrâna. Nu avea talent dar mai câștiga timp scriind rețete, sorbind cu lăcomie priviri disperate, uneori blânde. Oameni de tinichea, ruginiți, jucau șotron pe acoperișul creațiilor defuncte. Aveau o înclinație specială pentru durere: își biciuiau fericirile, loveau cu ciocane de fier articulațiile speranței, mâzgăleau evoluția cu o substanță necunoscută, puturoasă, furată probabil din gaura neagră a nonsensului. Apoi venea pauza, se opreau, despicau țeste și se hrăneau cu materia cenușie a vacilor sterpe.


2

Am văzut lumina, am simțit pacea dar și zădărnicia. A fost furtună azi-noapte: o furtună tandră la sfârșitul unui anotimp vulgar. Nu cred în amurgul infestat de romantisme cocoșate și nici răsăritul văzut dintr-un pat modern nu mă impresionează prea mult. Contribuția mea, la construirea unui așezământ cucernic sau ipocrit, e nulă. M-au dat afară din lipsă de fonduri plastice. Hoinăresc. Barca plutește în derivă spre nicăieri. „Niciodată” rămâne o amintire inscripționată pe stela funerară ce slăvește osemintele albe, păgâne, ale hoinarului care am fost. „Deci” îmi dă o senzație de greață iar pe „dacă” l-am văzut odinioară într-o reclamă drăguță despre banca din centru.
Chipul (unui prieten), oglinda pantofilor, s-a albăstrit la vederea ochilor mei verzi, indecenți până la isterizare. Mi-a spus că sunt un diavol blând și un d-zeu recalcitrant. (Imi datora o sumă oarecare)


3

In liniștea templului aztec, reparcurgând tunelele întunecoase ale legăturilor neuronale, găsesc picturi ascunse, vorbitoare de limbi străine, impresionante prin simplitatea și prostia lor. Descos alene pânza ceruită furată acum o mie de ani dintr-un muzeu bogat și rece în care statuetele goale și culorile vii își disputau admiratorii afectați de propaganda artistică pe care le-o servea cu demnitate un ghid suferind de acnee. Ajunsă pe mâini scheletice, aducătoare de suferințe, se resemnase și își privea fericită trupul devenit o grămadă de ațe la picioarele necunoscutului intolerant.
Departe, fereastra deschisă aplauda grămada de nisip uscat păzit, ici-colo, de bolovani imenși care făceau ochi dulci șobolanilor distinși cu premii literare, așezați confortabil în ograda vecinului.

4

Aproape......decembrie. Urăsc iarna. Mă deprimă. Nu-i văd ideologia, poate pentru că îmi seamănă atât de mult: simplu și rece.
Desigur, frumusețea contrariilor ne ademenește întotdeauna.....dar unde începe și unde se termină adevărul?
Alchimia sufletelor e complicată: Cum? Cât? De ce?
Toate profețiile au avut nesimțirea să se împlinească....... Mi-aș dori o explozie de întuneric sau lumină......nu contează care..... și nu mi-ar părea rău să calc de unul singur pe ruine sau pe ciolanele contemporanilor putreziți. Atunci aș avea dreptul să mă cufund în demență. Lăcrimez când le văd pe toate în picioare, sănătoase... Asfaltul se tocește în fiecare zi dar nimănui nu-i pasă cine a trecut....
Am o îndoială, ba chiar mai multe. Sunt mândru de asta și voi crăpa atunci când certitudinile îmi vor risipi această unică bucurie.
Amăgiri și dezamăgiri. Toate tacticile, cărțile, tratatele despre succes (oricare-ar fi natura lui) și alte asemenea parascovenii sunt apă de ploaie,.....prea subiective, euforice etc. Inconsistență. Aici am ajuns. Calm în adâncuri? Furtună la suprafață? Cine-și mai aduce aminte de piraterie sau de bordelurile sec. XIX?
Acum a venit frigul. Peste tot fumuri și iar fumuri. Să fiu drept: uneori doar aburi......Galanterii mondene: sincer, le gust chiar dacă miros a....a... nu știu ce.
Nu Nu Nu cam toată lumea așteaptă minuni.
Imi pare rău.


5


Adorm. Mă trezește amintirea, întruchipare parșivă a clișeelor bogate în impresii. Trăiesc. Viermii joacă șah prin întuneric. Ii aud cum scuipă coji de semințe înjurând regii și reginele.
Perdeaua tremură somnoroasă, lovită în amorul propriu de musca gălăgioasă, prizoniera infantilei curiozități. In față, harta lumii eclipsată, parțial, de un dulap vechi, țărănesc, doarme legănătă încet de valurile calme. Miroase a mucegai: frigiderul s-a stricat de vreo săptămână și sunt înconjurat de borcane cu zacuscă pe jumătate stricată, sticle cu lapte acru, ouă clocite și tot felul de cratițe. In mijlocul încăperii se poate ghicii patul imens, verde, oribil, brăzdat de umbra grilajului de la fereastră care-și etalează frumusețea ruginei în lumina unei luni tomnatice, somnolente.
Deasupra patului, la cap, am atârnat un trofeu de vânătoare, un cap de bou mare și tembel, pentru a nu uita niciodată că sunt un idiot. Adică, am idei: multe și proaste. Rege al tâmpeniei, slugă lingușitoare a slăbiciunii și nenorocirii, povestitor incapabil și incoerent care plagiază, sau măcar încearcă, realități subtile. Sărman dobitoc care nu râde, nu plânge ci așteaptă, rumegând, să devină altceva. Inutil, bolnăvicios, handicapat intelectual, ce caută tandrețea ierbii, inocența copilului, dezinvoltura muzicii și a iubirii. Condiționat și condiționant, legiuitor corupt și îmbuibat, cutie goală tronând în vârful mormanului de gunoi.
De-aș fi mai mult sau mai puțin decât sunt, aș muta foile dintr-o parte-ntr-alta, așteptând ca cineva, incomparabil mai lucid decât mine, să le umple cu înțelepciune, sentimente, curaj și să mi le ofere ca pe-un dar actual și suprem al creștinismului. Dar, cum rămân, în primul rând, un cetățean oarecare, nu pot decât să stau aplecat în fața cărții goale care a evoluat de la stadiul de problemă minoră la cel de obsesie, și să invoc semnele păgânismului. Uneori vin, solitare, mândre, și-mi cer să le dau putere; alteori, surde și oarbe, își continuă peregrinările dezordonate, săltărețe sau târâtoare, lovindu-mă cu vreun zâmbet fals sau cu vreo lacrimă ipocrită.
Mă doare creierul: undeva în substanța cenușie încerc să leg cuvinte, fraze, imagini care, în fond, nu au nici un rost dar trebuie să le ordonez după toate regulile gramaticale, ortografice, ortoepice etc.... pentru ca la sfârșit să apară în toată splendoarea lor, împopoțonate de gală și, mai presus de orice, să impresioneze marea conștiință populară iar eu să culeg emoționat laurii bunăvoinței omenești și să mă felicit pentru mascarada genială născută, într-un moment de glorie fictivă, din carne, materie, culoare și spirit.




6


Au venit păsările și mi-au furat democrația. S-a-ntâmplat pe nesimțite, în timp ce priveam un spectacol despre plăcinta minune și-mi plimbam ochii degetelor pe genunchiul idealului feminin. Printre aburii gogoșilor venele transpirau ambițios, bolborosind cu aplomb texte biblice, vrăjindu-mi sensibilitatea pătrățoasă, scheletică. Fraza melodică a pericopelor sacre îmi crea o senzație de foame organică, o păcătoasă dorință de a sorbi până la fund ciorba teologică puțin călduță, în care aș fi dumicat alene toată istoria ecleziastică.
Legea nouă, revizuită și adăugită cu petale din plastic sărutate precis de îngerul gol atârnat deasupra unei cofetării elvețiene, strălucea grațios, și-i simțeam parfumul minunilor îmbunătățite și al sângelui îndoit cu apă.
Legea veche reprezenta dogma spoită, scaunul proaspăt încleiat, ochelarii strâmbi, zefirul mort între betoane dospite, cuvântul-înainte, diplomația curcilor transformate, odată cu răsăritul soarelui, în găini. Acestea mi s-au agățat de timpane și au început să pască iarba albastră ce-mi crește în urechi de la o vreme încoace și pe care o tund în fiecare duminică înainte să pornesc spre templul pierzaniei ce poartă aura desuetă a sfinților spălați și prespălați în lacrimile crocodililor decenți. Găinațul îmi curgea pe obraz, ca o simfonie lipicioasă cu iz de gălbenuș verzui, și aluneca drăgăstos în cutia milei unde îl așteptau cartoful, ceapa, fasolea, laolaltă cu precursorii lor bărbieriți alb-negru.
Reclama apostolică își deschidea fălcile, înghițea tot meniul, râgâia maiestuos apoi, scărpinându-și credința, se plimba flegmatic pe aleea îndoielnică ce desparte sacrul de profan. In urma ei ovațiile măturau sârguincios liniștea zgomotoasă înghețată pe gardul părerilor de rău, cuibărită în găurile ciorapilor ce protejau altarul de strănuturile impertinente ale enoriașilor fălcoși, și se pierdeau în brațele clopotelor trase de o mâță liberală.
Scamele au coborât treapta intestinului și s-au așezat pe tronul gemetelor finale, galbene, cilindrice. Poarta s-a închis iar lumina și-a concediat fotonii.
Au venit păsările și mi-au furat democrația. Eram beat. Atât de beat încât farurile de sub frunte păreau niște găuri pline cu lichid metafizic. Degustasem „suficiența” până când am început să vărs teorii economice și să mă închipui eroul afemeiat care salvează țara muștelor intelectuale. Mă iubeam ca șef al propriei demagogii și ca vânzător de indulgențe. Imi plăcea să alerg pe dunga unei frunze și să-mi ard plămânii. M-am specializat în morfologia pufului și în doctrina socială a bisericii. Dădeam palme filosofice administrației și zgâriam castitatea noilor protestanți. Devenisem o unghie descărnată, roasă până la capătul de sus al stresului, și-mi era teamă de ploaia obscurantismului religios adânc înfipt în memoria străzilor vizionare, a stâlpilor de telegraf pocăiți și a mașinilor fandosite. Așteptam să vină foarfeca paradisului și să mă taie din membrul fantomatic al judecății de apoi. Eram mahmur rău de tot. O pană mi-a scos ochii și m-a lăsat orb într-o zi oarbă de septembrie...


7


Găsim dreptatea în stațiile de autobuz, acolo unde moraliștii se pupă senzual. Umbrela of-urilor se deschide, apar scrisori romantice, castraveți murați și kilometri întregi de struguri terciuiți între dosarele babelor care cer pensie.
Conformismul aparține transportului feroviar. Nonconformismul rămâne o părere, o suprafață volatilă, o revoltă a corzilor vocale.
Voința se furișează printre cracii zebrei spălăcite, linge asfaltul, trage pe nas heroina tobelor de eșapament, sparge nuanța impozitului și preface intersecția într-un cocktail masculin.
Evidența se reazămă de propria umbră și amestecă hormonii tranziției. Părul evadează din cușca ADN-ului ideologic și, atingând cea mai înaltă octavă a frumuseții naive, ajunge la puritatea obiectivă a clișeului fotografic, răpește inimile prea cinstitelor șampoane și fierbe nădragii prea cuvioșilor patriarhi care se miră de ineficiența biciului muiat în zer de oaie. D-zeu smulge cu limba un fir blond, nespovedit. Îl curăță de mătreață și-i prinde în piept stema eternei reîntoarceri...
Mai târziu, secunda violează adolescente hiperactive.


8


Durerea naște căței bolnavi de ciuma globalizării. Contează?... Oricum există destui tauri flămânzi de cultură iar universalismul nu duce lipsă de vânători eleganți care doresc să se integreze în paradox. Blindați cu permise, gloanțe de hârtie și puști neolitice, visează cerbi cu piele aurită și porci transcedentali care împing istoria secretă spre viitorul veșnicelor dezvăluiri publice. Fantezia merge „dincolo”. Dar, „dincolo”...plouă cu nisip mioritic; stafiile cern clipa și din sita deasă picură ecuații multiple; oceanul transhumanței încheie un nasture policrom, obtuz....; caii împătură lumea scuzelor conjugale; peștii s-au înnecat în iluzii ciobănești și acum se uscă pe malul dramei tehnice; icrele feliază povestea unei păduri submarine; emoția a ridicat copacii la suprafața canoanelor; bucăți de imagini tremură în punga unui broscoi periat; mormolocii dezbină cuvinte încrucișate aiurea; băncile din mahalaua timpului șifonează țesături mioape; două flegme prezidențiale ștampilează parbrizul monarhiei absolute; incantații diavolești, aproape hazlii, urmăresc traiectoria stelei polare și întind arcul regulamentului organic; săgeata pleacă șchiopătând spre polul uman al iubirii; taina căsătoriei fardează o pereche de miri canceroși; noaptea progresiilor aritmetice și a geometriei sexuale sfidează cercul inclus în pătrat. Pe fondul țipătului victorios ce sperie gândacii de bucătărie, fericirea atinge culmea sofismului și se evaporă; zorii deschid antena soarelui: adio verighete! Adio contrabandă cu minciuni!
„Dincolo” e un „dincoace” tăvălit prin făina credinței. „Dincolo” e cozonacul care nu dospește niciodată. „Dincolo” e un mormânt utopic, un spațiu dulceag pavat cu turtă dulce...


9


Dansează cu mine! Nu mă lăsa să moțăi pe-un ciot de fier-beton. Ridică-mi brațele și mușcă-mă de picioare chiar dacă uit mereu să rașchetez jegul ce înconjoară călcâiul lui Ahile. Nu-ți fie scârbă! Știu că sunt mai negru decât geaca ta dar vreau să fac export cu huma tânguirilor nocturne.
Ajută-mă să desenez facturi pe mozaicul rahatului zaharisit! Taie-mă cu hârlețul privirii, fierbe-mă pe aragaz și apoi unge-te cu mine! Vreau să văd cum ți se crăcănează stomacul când admiri în oglindă talpa sufletului meu. Vreau să fur o parte din nasul tău boem și să mă împerechez cu sudoarea celulelor tale.
Valsează cu mine! Șterge-mă cu buretele de pe geana căpruie a toamnei! Fă-mă un arcuș de spumă și freacă-mă de vioara cojilor de mere!
Hai să călărim un tango! Þine tu hățurile, altfel vom aluneca pe coama unduitoare a pașilor neștiuți și ne vom prăbuși în derizoriu.
Vreau să-mi arăți un ac îndrăgostit de-o carte și un semafor care macină cafea. Vreau să-mi dai un biscuite agonizant de pur, sfios, văduvit de plăcerea unui ceai cald...
Ascunde-mă în buzunarul poliglot al împărăției cerurilor! Bate-mă cu telecomanda și obligă-mă să-i rumeg butoanele! Tranzitează-mă! Lovește-mă cu dungile gresiei pe care ai lipit-o în bucătăria ficatului! Împletește-mă cu toarta unui blues! Mângâie-mi lenea! Scutură-mi busuiocul nehotărârii! Coase-mi și descoase-mi portofelul intuiției! Împachetează-mă în algebra fițelor! Îndoapă-mă cu misterul poșetei tale! Leagă-mă de coaforul în care-ți reverși grăsimea feminismului! Scârțâie-mi balamalele oaselor și trimite-mă la plimbare! Lasă-mă să dorm pe aorta întâmplării! Adu-mi înapoi caloriferul și nu uita să-l binecuvântezi!

10


Pata de cerneală savurează un cremeș. Fotoliul mucegăit de gânduri îmi șoptește povești siropoase și amenință cu un satâr capul păpușii de sticlă ce-mi ține companie în fiecare dimineață când mă duc la baie. Rozariul se uită la televizor și se ciondănește, prin gesturi, cu o rugăciune telenovelistă. Pe covor, trei lingurițe și un ceainic fac exerciții yoga. Chiștoacele supte prelungesc scrumiera iar solnița înfulecă, grăbită, piper expirat.
Camera se răstoarnă în esofagul haosului și obiectele neamanetate, șematismele unor episcopii dubioase, alegoria chitanțelor, igrasia pereților cocârjați, timpanele aerului, atârnă de neatârnarea rușinii adamice. Ușa de la balcon mă provoacă să-i trec pragul și să hrănesc colonia de porumbei medievali care plâng după regele mort înfășurat în giulgiul revoluției franceze și după răvașele de amor pe care le primeau damele complicate, pătrunse până în vârful cumințeniei de iluminismul cavaleresc, eliberator, tablagiu.
Stau întins pe tavanul vecinului și risipesc sentimentele cu ventilatorul rațiunii. Mă golesc, mă epurez sau, mai precis, mă sfințesc încâlcind franjurii conversațiilor, învârtind cu o lingură de lemn tocănița alfabetului senzual. Prima literă, cartoful, creionează o pereche de șolduri cărunte ce sprinjină sutienul vocalelor înlemnite deasupra tarabei în formă de covată. Ultima, morcovul, își negociază un loc în intimitatea combinei frigorifice, dedesubtul vegetei, cât mai departe de cura de slăbire cu fond de ten și cocături epilate. O bucată de salam râde în piața retrăirilor sufletești, șlapii fâsâie pe coridorul experienței iar limba nerăbdării linge telefonul istet care, mai nou, s-a-ngrășat.