Clopotul bisericii
Cântă tot mai adânc în ochii ce plâng
Desprinși dintr-o lebădă neagră;
Să nu uiți niciodată
Leșinul melancoliei noastre
Și noaptea când ne-am rugat împreună
La Dumnezeu,
Când soarele s-a rupt
Pentru ultima dată din cer
Stropindu-ne cu siropul de crini și lalele
Printre norii ce plâng în curcubeul
De pasiuni și emoții;
Nu tulbura grotesc focurile delicate
Frunza galbenă a uitării
Și colorează-mi tu, iubita mea, pielea,
Cu finețea ta caldă,
Cu parfumul posesiv
Ce mă emoționează duios
Evocând incitări monumentale.

O bătaie de inimă
Cu fluvii ce se scurg în fragedul nud
De lebede proaspete și grațioase
Ce ucid somnul
Și le târăsc inima caldă
Înfricoșată și supusă,
Atrasă de acordurile cascadelor
În moi ninsori de petale de flori;
Leșină cu mine și varsă-ți lacrimile
În noapte,
În trandafirul roșu ce înflorește negru
Odată cu tine, în umbrele lunii
Îngropate în vidul liric
Al trupurilor noastre
Ce se ung cu mierea mângâierilor
Și a sărutărilor dulci
Atunci când extazul e angelic
Iluminarea ne naște aripi decolorate
În lumină de lună,
Cu vieți trăite în lumină de soare.

Trupurile ne sunt pline de dor
În adâncimea sufletelor,
Iar adierea de dincolo de nori
Ne poartă în plimbări solitare
Cu luna ce ne răsare din spate
Cu umbre calde...
Când inimile melancolice
Au adormit printre ceruri și flori.