Răscolesc fără discernământ prin sertarele vieții pentru a mă descoperi...și găsesc aroma de veșted ce străbate straturile de timp. Las la locul lor firele de marmură albă cu șanțuri săpate de timp...cu pleoapele fremătând neliniștit...cu fruntea care se înclină tăcută în fața orgoliului rănit de timp...cu ochii în care se oglindesc secatele ținuturi altădată pline de mări sărate care premerg catastrofei nașterii unei nenorociri... Ascult mărturisirea dramatică a cerului...amețit de tristețe și o tulburătoare despărțire de mai târziu ce a provocat pleoapelor abia deschise...iluzia conceptului de trecere fără voie printre ele...
Azi mi-au fost răscolite amintirile...mi-au deschis poarta sufletului brusc...și au țâșnit...dureros de crude, din praful ce le ascundea, spre lumina realității. Inima doar a plâns reîntoarcerea în trecut...ochii au rămas într-o muțenie întunecată, iar gura și-a păstrat, încăpățânată, zâmbetul...Amestec de furie și neputință, o lacrimă rătăcitoare printre gene...Vântul trecutului mi-a tulburat răvășirea ordonată a respirației, mi-a spulberat clipele, mi-a înjunghiat gândurile cu tăioasa-i aripă, mi-a răvășit șoaptele...dar tot azi, am deschis ochii... căci azi, în curând va deveni ieri...și ...în așteptarea lui mâine....închid trecutul într-un cufăr....nu-l mai răvășesc....nu-l mai stârnesc din întunericul ce l-a cuprins....Se va ivi un nou mâine plin de încredere...plin de viață....plin de dorința de a se naște...și de a se face înțeles printre ...ieri...azi ...și un alt mâine...