- e vremea unei noi povești, Bunule!
- da, Tina! în seara asta voi depăna povestea vântului ...
- are și vântul o poveste ?
- desigur, iat-o !
... când lumea s-a făcut, peste frumusețea ei se așterneau doar lumina sau întunericul ... și oamenii credeau doar ceea ce vedeau când era lumină, deși nu pe toate le înțelegeau.
nu pentru că nu puteau, dar nu aveau răgazul necesar, pentru că după scurtul popas de lumină, peste toate se așeza mereu întunericul ...

era lumină - vedeau, în întuneric - nu văd. pe lumină pot căuta înspre lucruri, pe întuneric se pierd iar .... și iar și iar ... ei simțeau că li se lua ceva ce nu înțelegeau nici de către cine și nici de ce ...

întâi s-au simțit pedepsiți ... dar de ce? pentru că nu din cauza lor venea întunericul ...
apoi s-au simțit încercați ... dar nu știau ce trebuie să facă. au implorat cerul, care nu le răspundea direct ... iar ca să le ușureze căutarea și să le sprijine înțelegerea, Dumnezeu a creat vântul ...

- cum bunicule ?

- doar a oftat usor și s-a pornit o adiere ... mai întâi peste marea cea mare în care a ridicat undele apelor, dând semne malurilor că marea e vie, mai vie decât toate viețuitoarele din adâncurile ei....

stârnite, apele au clătinat plutele, canoele și bărcile cu oameni în ele, și ei s-au temut ...
pe unii, pe cei care nu trudiseră după pește îndeajuns i-a împins în larg, pe cei mai vrednici i-a ajutat să ajungă la mal mai ușor...

și s-a purtat adierea apoi peste pământuri, mișcând frunzele și iarba, răsfirând părul femeilor și oamenii se întrebau de unde le vine mângâierea ... dar era aceasta doar mângâiere?

unii au mulțumit pentru răcoare, alții au dat răspuns un zâmbet pentru răsfăț, dar cei mai mulți au ridicat din umeri a neștiință și neînțelegere ... iar adierea s-a oprit o clipă, supărată de nerecunoștiința lor ... a mai dat o raită peste ape și a cules aburii ridicați de soare, i-a alcătuit în voaluri albicioase de ceață pe care le-a presărat peste oameni slăbindu-le vederea către depărtări, îngrijorându-i de cele din jur ...

și nu destui au căzut în genunchi să se roage și n-au mulțumit când soarele a rupt vălurile ... doar au crezut că binemerită asta ... iar adierea a plecat din nou după provizia de apă ... a strâns mai multă și a făcut ghemoroace albe din ea, pe care le-a așezat între soare și oameni, pe soare abia mai lăsându-l să se vadă ...

și din înalt i-a plouat ... întâi răzlețind câțiva picuri, apoi cernând picături mai dese ... dar oamenii iar n-au înțeles semnul ... s-au bucurat doar de răcoare și de sporul dobândit de la cer pentru câmp fără efort ...

a mai plecat odată adierea peste ape, mai hotărâtă să-i facă să caute înțelegerea lucrurilor ... a luat câtă apa a putut, a întocmit clăi negre de nori și schimbată în vânt, i-a îngrămădit peste pământ, aducând cu el negurile, dar numai dupa ce ... a scufundat câteva bărci pe mare ... pe altele le-a repezit în țărmuri de pe creste de valuri în înalt ridicate ... și până să-și plângă oamenii neputiința, a răsturnat peste ei marea nu dinspre țărmuri, ci din înalturi ... arătându-le că rânduiala știută a lucrurilor poate fi schimbată ...

i-a chircit sub torente de apă ... i-a măturat pe ei și munca lor cu șuvoaie ... a înmuiat pământul făcându-i nesiguri pe picioarele lor și afundându-le avutul și genunchii plecați a rugă târzie în noroaie și gloduri ... și ca însemnare le-a trimis piatra, iar ca semn de bun rămas a izbit norii, orbindu-i cu flacăra trăsnetului și împietrîndu-i cu sunetul tunetului ... apoi și-a luat norii și s-a dus, căci mai avea și alte locuri de îndreptat ...

i-a lăsat pe oameni din nou cu soarele, care doar greu a izbutit să-i ajute, ridicând apa din nou înspre ceruri, și apoi în marea de unde venise ... el îi putea lumina doar ziua, pentru că la porunca Celui de Sus trebuia să se petreacă prin toate lumile și astfel apunea ...

în răgazul dat de noapte, oamenii au început să se strângă în grupuri și să caute semn de îndreptare pe care l-au găsit ... era la îndemâna lor răspunsul și în mințile lor ... e ploaia un rău? nu! doar un răgaz și ajutor!

era furtuna pedeapsă? nu! doar umblare a vânturilor nestăvilite, față de care și-au ridicat adăposturi prin munca lor ...

era umbrirea norilor semn de îngrijorare? nu! doar semn că lucrurile nu-s statornicite pe vecie!

așa au înțeles întunericul! era ajutorul lor pentru două felurite lucruri: să le aline truda, dar nu oricum... ci să le nască și hrănească visele! iar dacă au putut oamenii să înceapă și dorească a visa, au desprins dintre gânduri menirea acestuia, care nu răul li l-a adus, ci mai ales visele.

au multumit vântului care numai rar îi mai certa cu furtuni ... altfel le mai aducea doar belșugul prin ploi, iar prin adieri, răcoarea în zilele de arșiță ...

ba i-a mai și ajutat să cutreiere mările și lumea, doborând mai întâi pentru ei copacii din care au făcut corăbii, și pe care le purta suflându-le cu folos în pânze.

iar pentru cei mici, vântul mai clătina ierburi și lanuri, mișca frunze și ramuri, iar peste toate purta păsări care cântau dinspre cer a bucurie, o bucurie adâncă la fel cu liniștea din înalturi, acolo unde pluteau măreț și lin pe fața lui vulturii, învățându-i astfel curajul ....

- am isprăvit ! mai ești copilule? sau ai adormit la povestea spusă de bunic?
- sigur că sunt trează !
- are voie povestitorul, ca și în basme, să-și sărute ascultătorul pe frunte?
- sigur că are voie bunicule! o să-mi mai spui și altădată povești ?
o să-ți spun, chiar dacă nu primesc altă răsplată decât bucuria și odihna ta ! noapte bună, Tina!