Tot drumul ai stat cu fața lipită de parbriz. Lumea era un album de proporții uriașe plin cu poze nefăcute. Leica rămăsese acasă. Dragu oprea doar în stații de alimentare, unde trebuia să plătești ca să mergi la duș.

Întinderile nesfârșite ale pustei îți induceau o acută nevoie de somn. Adormeai visându-le. Ici și colo, un pâlc de plopi caligrafiat în văzduh îți atârna multă vreme de gene. Apoi târgurile cu case înșiruite, gardurile mai ales, îți răsturnau perspectiva asupra propriei copilării, singurul timp pe care trebuia deocamdată să-l înțelegi. Fiecare stâlp cu berze te lega mai strâns de duminicile în care trebuia să îți vizitezi prietenii. Exact. Aceia.

Toni, băiatul cu păr roșu și minge la subțioară. Încă nu știi nimic. Ai uitat și ei au respirat ușurați când și-au dat seama de asta. Dar ori de câte ori îl revezi, un șarpe ți se încolăcește insidios în stomac. Și ori de câte ori vezi un cuib de berze pe un stâlp de telegraf se întâmplă aceeași senzație. Atunci Dragu oprește mașina și te așteaptă să te târăști înapoi de lângă șanț. S-ar zice că și el a uitat. De fapt nu are de unde să știe cum se fac legăturile în tine. Plopi, stâlpi și pusta indecent lipită de cer.

Când ați descins în fine pe țărmul Wartei erai o umbră. Mai umbră decât după prima împiedicare. Mai umbră decât la finele anului de grație. Salonul în care te-au așezat era luminos. O lumină prea puternică, pe care nu o recunoșteai. Polonia strălucea altfel. Polonia ți-ar fi ars toate clișeele.

Asistenta avea un obraz galeș și o buclă aurie scăpată de sub batic. Mirosea a formol acolo, și a încă ceva. O aromă de piele abia însorită. Trei zile cât te-au perfuzat ai trăit euforic prima pulsiune și te-ai crezut îndrăgostit. Dar nimic nu se compara cu șarpele din stomac. Și băiatul cu părul roșu îți bântuia visele, îți umplea ligheanul de lângă pat.

Au constatat atunci că suferi de peritonită. Te-au operat de urgență și ți-au dat foarte puține șanse. Ana strângea spasmodic batista în hol, cu picioarele încrucișate sub băncuța tapisată în marochin albastru. Dragu își mușca buzele numărându-și pașii între ușa sălii de operație și ieșire. O mie patru sute optzeci și trei. O mie cinci sute șaizeci și cinci. O mie opt sute...

Casa de lângă râu mirosea a terebentină și a var umed. Întunecoasă. De undeva de la etaj se auzea vocea unei fetițe. Uneori fetița sărea șotron în camera de deasupra, i se auzeau pașii înăbușiți de covor. Cânta un cântecel într-o limbă necunoscută. Îți imaginai că așa ar fi sunat cuvintele cuiva care ar fi avut gura plină cu miere. Și câinele lătra altfel. Și oamenii, trecând pe sub fereastră, foșneau altfel. Când au deschis-o, încăperea s-a umplut de mirosul teilor și te-ai simțit dintr-o dată acasă.

Altfel, acasă. Ca și când tocmai ai fi înțeles, organic mai degrabă, de ce s-au întâmplat toate așa și nu altfel. Sentimentul că tot ce trăiseși pâna atunci avea un sens profund, un sens care trecea dincolo de tine, învăluindu-te. În noaptea aceea de vindecare ai visat Albumul. Dimineața ai știut că va trebui să te întorci într-o zi, pe același drum, nu altul, și să iei în stăpânire imaginile. Pentru că în spatele fiecărei imagini creștea ca un aluat dospind semnificația propriei existențe.

Apoi, la ieșirea din casă, ai întâlnit fetița. Ședea pe scări. În dreapta avea un cățel. În stânga un șarpe. Dzieñ dobry, ți-a spus.

____
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.