Ultimul zbor

„Nu-i chiar atât de puþin primejdios sã trãieºti
în preajma unui vis. E ca un pistol încãrcat
gata sã ia foc; dacã þine îndeajuns de multã
vreme, pânã la urmã cineva e rãnit.”
(W. Faulkner – Neînfrânþii)


Coborâsem din maºinã ºi priveam spre pãdurea întunecoasã, spre luna subþire, albã, spre pâlcul de case abandonate în paraginã, spre pãdurea pe care ea o abandonase atât de fãrã veste ºi dureros pentru mine, în schimbul unui tãrâm lipsit de durere, fãcând ceea ce spunea de mult cã va face, iar eu nu credeam cã se va întâmpla vreodatã, abandonându-mã uitãrii, durerii, pãdurii, pe cãrãri pe care nu puteam ºi nici nu voiam încã sã o urmez. Prea târziu am întors capul spre ea – pierdusem ºi acel zâmbet jucãuº: Hai sã vedem cine ajunge primul! cãci tocmai o zbughise înfigând cãlcâiele în burta calului, iar eu nu m-am grãbit s-o urmez, ºtiind cã iapa mea e mult mai rapidã decât blestematul ãla de cal beteag, care-þi inspira cel mult milã, dar pe care ea îl iubea ca pe ochii din cap, ºi pe care nu l-ar fi schimbat pentru nimic în lume. Pe aici pe undeva, cam prin locul ãsta trebuie s-o fi vãzut zbughind-o cãlare, apoi doar pete de sânge ºi bucãþi împrãºtiate de carne pe stâncile acelea adânci care-o atrãgeau irezistibil, care-o fascinaserã din copilãrie, de când veneam aici sã ne jucãm împreunã ºi aruncam cu pietre în prãpastie apreciind distanþele dupã zgomot, fiindu-ne fricã sã ne aplecãm peste margine, ºi rãmânea ca în transã ori de câte ori le vedea, ºi mi-a zis într-o zi ce are de gând sã facã, dar râse cu poftã o clipã dupã, aºa cã am râs ºi eu, am sãrutat-o, ºi-am pornit înapoi în galop.
Stãteam acolo, cumva în afara timpului, ca un spectator în faþa propriului coºmar, aºteptând sã se trezeascã, aºteptând sã mã trezesc, privind spre pãdure, sau spre lunã, sau spre pâlcul de case abandonate în paraginã, sau spre ce, spre când, ce, de ce, când începuse oare visul acela ameþitor cãreia ea îi prevãzuse finalul cu o clarviziune veºnic refuzatã celui cuprins de negura sentimentelor pãtimaºe, cu o clarviziune morbidã, prinzând parcã viaþã ºi voinþã proprie, pentru a se duce pe sine la bun sfârºit, pentru a se zdrobi de stâncile adânci de la capãtul drunului ºi hohotind îndelung dupã, cãci visele supravieþuiesc oamenilor – mã întreb uneori dacã le preexistã - ºi râzând de mine mereu, vazând cã o iau în serios: prostuþule, de data asta te întrec, ºi încetând de la un timp s-o mai iau în serios, aºteptând doar sã-ºi revinã din fascinaþia ameþitoare, nu mai mult de câteva clipe, uneori privind pãdurea, alteori luna, ori privindu-i umbra cãlare, abia aºteptând sã descãlecãm, cãci noaptea abia începuse ºi eram singuri în cabana cãlduroasã din apropiere de marginea drumului.
Un claxon ascuþit puse capãt reveriilor mele onirice (oprisem maºina chiar pe mijloc, blocând trecerea). Am bâlbâit câteva cuvinte în chip de scuzã ºi am tras-o pe margine, eliberând ºoseaua care nu continua mai mult de jumãtate de kilometru; drumul nu duce nicãieri, am spus, mai mult pentru mine, fãrã sã cobor de la volan. Sau... Am apãsat pânã la capãt pedala de acceleraþie, pornind cu vitezã în aceeaºi direcþie.

Iaºi, 23-24 decembrie, 2006