În fantezie, tresar și mă întreb: până unde poate merge imaginația mea nebună, intoxicată de iubire?

Privește, doi oameni, sămânța de iubire clipește în ei...

- Bună – șoptește ea șăgalnic, fără să pară că inima ar ar avea ceva de spus în tot acest salut.
- Bună – soptește el, curios privind spre aparenta ei indiferență. Așteptam să zici ceva.
- De ce? Tu nu puteai? Simți înțepătura, cum numai ea putea să înțepe. Un zâmbet scurt se schiță pe fața lui. Mi-a plăcut că mi-ai zis "te pup".
- Ce era rău în asta?
- Nimic, doar mi-a plăcut mult, tonul, ochii...tot.
- Tu ce ai zis, că nu mai știu?
- Eu puteam să zic ce voiam, chiar voiam să-ți zic că te iubesc. Mă simțeam atât de bine la tine acasă, nu stiu de ce. Poate era faptul ca erai în capot, poate era faptul că erai somnorel și dulce foc, poate era faptul că aveai sutienul cel negru atât de ispititor și se vedeau colțișoare din el. Amintirea trezea sentimente atât de plăcute.
- Mă... Și zâmbetul trădă tot ce încercase ea să ascundă. Se apropie mai mult de el, îl sărută scurt pe buze, și își odihnii mâna dreaptă pe inima lui, ca o mângâiere.
- Și cel mai mult mi-a plăcut când te-ai așezat...am simțit că sunt al tău, că mă iubești și că mă dorești. Am simțit în sărutul tău atâta iubire. Ochișorii ei erau străluciori. „
„Eram iubit, atât de iubit...”
- Da puiuț... pentru că te iubesc foarte mult.

Dacă ești muritor și auzi aceste cuvinte dulci, spuse așa cum le-a spus Ea, te simți zeu, nemuritor și visător. Dacă erai zeu, ai fi renunțat la nemurire doar pentru a auzi aceste cuvinte spuse atât de sincer și dulce. EU...mă simțeam un simplu muritor zeu. Eu o iubesc...